Despre dramele din viața noastră….

Posted: April 21, 2010 in Aiurea printre gânduri...

Să vorbim despre dramele din viața noastră. Despre cât de nedreaptă e lumea, despre cât de norocoși sunt celilalți. Despre cât de muncitori și onești suntem noi, despre cât de corect acționăm și despre cât de mârșavi sunt ceilalți. Să vorbim despre lipsa noastră de bani și despre câștigurile nemeritate ale celorlalți.

Să vorbim despre perfecțiunea noastră în raport cu imperfecțiunea celorlalți….

Degradant!

E tot ce pot spune față de această agasantă tendință de auto-victimizare. Ni s-a întâmplat tuturor, e adevărat. Și e în legea firii (și a teoriei atribuirii) să ne asumăm tot ce avem bun și să atribuim celorlalți tot ce ne iese rău. Dar până unde e firesc și omenesc să mergem? Până unde e limita de sus a victimizării acceptabile?

Nu știu nici acum de unde izvorăște în unii dorința aceasta perversă de a trezi mila celorlalți? O milă născută forțat din incapacitatea lor de a se privi, de a se vedea… Pentru că puțini, din ce în ce mai puțini, sunt cei care pot recunoaște că au slăbiciuni și defecte, că invidia le întunecă judecata, că sunt prea slabi sau prea mici. Preferă să considere că soarta le e potrivnică și că ceilalți au avut doar noroc. Pentru că nu mulți au curajul de a spune că sunt incapabili de mai mult, că sunt geloși pe fericirea altora, că se complac în eșec. Cine ar recunoaște deschis că minte, că înșeală, că fură, că e incapabil de loialitate? Cine ar recunoaște că din lene s-a abandonat pe sine și a preferat să urmărescă, plin de invidie, viața celor din jur? Câți dintre noi mai pot recunoaște că sunt deschiși și senini la realizarile celorlalți, că nu au pizme sau orgolii personale? Că pot aprecia meritul altuia, atunci când e cazul? Că au puterea să se mai bucure și pentru bucuria altora?

E mai simplu să te consideri ghinionist și neapreciat decât să-ți asumi propria limită. Și e mai ușor să crezi că cei din jur, în mârșăvia lor otrăvitoare, au țesut în jurul tău un zid prin care nu poți zbura spre propria evoluție (deși ești plin de virtuți și voință), decât să îți asumi că atitudinea celor din jur față de tine nu este altceva decât tot ceea ce ai cerut de la ei. Lungul șir de eșecuri pe care îl traversezi nu se traduce decât prin amprenta pe care o lași în lume. E propria ta imagine în ochii celorlați. Doar atitudinea ta le impune lor, răilor, cum să se raporteze la tine.

Să fie victimizarea o genă a românilor? De la ciobanul care se plângea Mioriței că va fi omorât, fără a face nimic să schimbe fatalitatea destinului, până la atitudinea celor din jur față de tine (acasă, la școală, la birou)…și continuând cu atitudinea țărilor vecine față de noi…Să fie asta rezultatul auto-victimizarii? Hotarât lucru, ne merităm soarta. Pentru că a aștepta pasiv să cadă cel de alături, doar pentru a fi în stare să îl egalezi, nu e decât o formă evidentă de grobianism-primitiv combinat cu frustrări și sindromul persecuției. Trist….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s