Sunt oameni care se consideră mici, atât de mici încât s-au pierdut de ei înșiși. Și sunt oameni care se consideră mari, atât de mari că au ajuns mausoleul venerației propriei persoane.
Sunt oameni care renunță prea devreme la vise și oameni care nu știu să renunțe la jilț. Deși ar fi timpul… Un jilț iluzoriu pe care, oricum, întrega ființă le era clătinată de lipsa respectului celorlalți…
Umilitor și penibil – să nu te poți vedea cum te văd ceilalți. Să nu te mai poți rușina pentru lipsa ta de esență, să nu mai ai nici măcar curajul de a te ascunde, în numele orgoliului de a nu îți mai expune inteligența anemică.
Dezarmant și înfricoșător – să nu îți dai seama de propriile-ți limite. Să nu te poți opri din a fi clovnul însetat de putere. Să faci rău…doar pentru că poți.
Obositor și inutil – să încerci să fii în centru, când firescul lucrurilor merge înainte și refuză să se învârtă în jurul tău. Să sufoci cu prezența-ți impusă aerul care nu-ți este destinat a-l respira. Să ocupi spațiul care nu-ți este oferit.
Trist – să nu fi dorit în preajma nimănui.
Care e miza pentru a fi regele autoîncoronat al unui palat gol? In ce consta virtutea de a colecționa dispreț? …sau milă…
Care este eroismul terorizării celor care, din respect pentru sine, nu se avântă într-o luptă fără scop?
Oamenii mici vor rămâne mici. Pentru că și-au pierdut urma. Pentru că au uitat pe unde să se caute. Pentru că au permis oamenilor mari să creadă că sunt mult prea mari.
Si totuși, tiranul se retrage mereu în singurătatea geometrică a unui templu gol…
Mădălina Neacşu Roman 
