Brazdele mele deschise

Posted: June 4, 2012 in Uncategorized

ImageSunt un câmp înverzit, în mijlocul unui oraş agitat.

A fost o iarnă lungă, ce mi-a îngheţat pământul sub picioarele celor care l-au păşit. A fost un ger atât de năpraznic încât, la un moment dat, n-am mai simţit nicio talpă de pantof negru, în pântece, şi nici nepăsarea celor care şi-au târşâit alene picioarele  printre gropile şi brazdele mele deschise. Iarna asta cumplită mi-a acoperit ochii cu un strat atât de gros de zăpadă încât n-am mai văzut cerul. Auzeam doar un vuiet lung şi sticlos. Şi i-am lăsat în continuare să îşi afunde picioarele în zăpada asta. Să mă ignore. Ingoram şi eu, la rândul meu, căci încetase până şi păsarea.

Apoi au venit ploile şi mi-au topit zăpada. Am început să văd că există un cer, să fac diferenţa între zi şi noapte, dar… curgea prea multă apă. Prea multă!!! Se aduna în gropile şi în brazdele mele deschise şi-mi înmuia bolovanii, transformându-i în noroi.

Picioarele cu pantofii lor negri m-au uitat un timp. Eram mlăştinos şi imprevizibil. Mă călcau rar şi atent, încercând să-mi ocolească gropile şi brazdele deschise. Ii stropeam cu noroi şi apă murdară ori de câte ori auzeam că vor să mă cumpere ca pe orice parcelă din Pipera, să-şi construiască aici conace cu grădini înflorite, după planuri arhitecturale elaborate. Mă enervam teribil, în sinea mea, că cerul e tot cenuşiu deasupra-mi, că nu apare soarele, că nu văd nicio diferenţă între zile, că noaptea nu dorm, că nu sunt… Ah!

Dar au trecut şi zilele alea tulburi şi gri, uitasem chiar să le număr. Apa din gropile şi din brazdele mele deschise a început să se evapore, noroiul meu s-a uniformizat şi a început să se solidifice…

Şi-apoi, apoi ai venit tu. Cu bocanci grei şi mers apăsat, ai călcat nepăsător în iarba mea uscată, în gropile şi brazdele mele deschise. M-am pregătit să te stropesc cu noroi dar am văzut….am văzut că păşeai drept, fără să alegi bucăţile de pământ uscat şi sigur, fără să-ţi protejezi încălţămintea de noroi şi apă stătută.

Azi sunt un camp înverzit. Primăvara mea a început. Iarba s-a pornit a creşte mănoasă, peste gropile şi brazdele mele deschise. Soarele-mi dă o strălucire aparte şi o culoare verde crud, care explodează de viaţă şi visare. Sunt un câmp frumos, cu păsări care zboară deasupra, cu albine care zumzăie în căutarea florilor, cu adieri plăcute care apleacă iarba şi o lasă să îmi mângâie obrajii, cu maci răsleţi. Oamenii se apropie de mine fascinaţi de iarba deasă, de păsări şi fluturi. Am şi fluturi! Nu îşi explică ce s-a întâmplat cu câmpul acela plin de gropi şi brazde deschise şi iar, iar îi aud vorbindu-mi despre planurile lor arhitecturale elaborate, despre conacele cu grădini înflorite pe care vor să mi le construiască. Mie? Să-mi construiască mie? Habar n-au ce îmi trebuie mie să înfloresc…

O, ştiu! Ştiu că n-am frumuseţea poienilor în care ai poposit până acum, n-am mireasma florilor lor sălbatice şi nici nebunia furtunilor care te-au prins în mijlocul lor. Şi am şi gropi şi brazde! Brazde deschise, dar tu le-ai văzut déjà, ai călcat prin ele şi am simţit, am simţit!

Nu, n-am rotunjimile lor perfecte din mijlocul pădurilor şi soarele nu-mi face curcubeie deasupra, dar dacă te-ntinzi măcar puţin, iarba mea o să-ţi mângâie trupul şi mireasma ei de crud-curat o să-ţi aducă liniştea. Poţi lăsa chiar şi bocancii de-o parte, căci în iarba mea nu se ascund şerpi sau alte insecte cu ţepi.

Păşeşte încet şi fără teamă, cu inima şi picioarele desculţe, şi-am să-nfloresc pentru tine flori de câmp, sălbatice şi plâpânde, deopotrivă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s