Cea-mai-mare-frunză-din-copac

Posted: June 11, 2012 in Uncategorized

 

“Căci frunza, din cer, o să-şi aleagă

atâta înţelepciune cât poate să-nţeleagă”

  I.

Ploua liniştit şi monoton, ca viaţa. Viaţa ei – de privighetoare rătăcită într-o pădure căreia nu-i ştia nici începutul şi nici sfârşitul, dar despre care simţea că nu-i poate aparţine. Toată copilăria stătuse în cuib, privind cerul şi vulturii cum zboară în rotocoale îndrăzneţe deasupra pădurii, crezând că este doar o chestiune de timp până va ajunge să aibă şi ea propriile spirale în văzduh. Dar n-a fost aşa şi zilele au trecut la fel. Aşa că, într-o zi, şi-a adunat tot curajul şi toată frica de necunoscut şi gata…a zburat fără să privească înapoi.

Trecuseră câteva zile de când nu poposise nicăieri. Cerul era mai senin acum, iar vântul nu mai avea de mult miros de primăvară sălbatică, dar aripile începuseră déjà să cadă grele şi zborul să-i devină mai dureros decât lipsa de direcţie. Pătrunsă de oboseală, privighetoarea se lăsă moale pe creanga unui arbore falnic şi vru să închidă ochii pentru câteva clipe.

–         Să fiu al naibii! Ce bine că n-am orbit până acum. Pierdeam şansa să văd aşa o pulpiţă….se auzi o voce gravă, de undeva din apropiere.

–         Poftim? spuse privighetoarea scoasă din gândurile ei.

–         Ce penaj, ce penaj! continuă aceeaşi voce.

–         Cine dracului eşti?

–         Auuu, curcubeul are şi glas. Ce-i, cioculeţ? Te faci că nu mă vezi? Sunt Cea-mai-mare-frunză-din-copacul ăsta. Îmmm? Te prefaci indiferentă, când, de fapt, teaca mea ţi-a sarit în ochi de la trei kilometri… Nu degeaba ai aterizat tocmai pe creanga mea, spuse vocea uşor amuzată.

–         Ah, e creanga ta? N-am ştiut. Am să plec.

–         Eiiii, unde să pleci, pufuleţ? Abia ai venit. Şi unde mai pui ca poate începe şi ploaia. Lasă-mă acum sa-mi fac duşul sub ochii ăştia ai tăi.

–         Ascultă, buruiană. N-am nicio dispoziţie pentru glumele tale.

–         Ahhhh, tremură frunza dramatic şi amuzat. Buruiană ai spus? Asta a durut, păsărică.

Privighetoarea se uită la frunză cu ochii mari şi neîncrezători.

–         Îmi pare rău. Sunt foarte obosită. Zbor de mult timp şi ….

–         Se vede. Ce-ar fi să te odihneşti puţin? N-ai nicio grijă. Promit să nu profit de trupul tău, la noapte.

–         Ha! Ha! Măcar dacă ai avea cu ce! Eşti glumeţ, Frunză.

–         Au! Au! Au! Auzi la ea “dacă aş avea cu ce!”. Ehhh… 1-0 pentru tine, vrăbiuţă. Dar mai vedem noi…

Şi Frunza zâmbi. Noaptea se lăsă caldă şi liniştită peste pădure. Privighetoarea nici măcar nu simţi când o cuprinse somnul şi adormi, fără vise, până când razele de soare îi  împunseră, ghiduşe, ochii.

–         Neaţa, cioculeţ. Cum ai dormit?

–         Bună dimineaţa, Frunză. Minunat. M-am odihnit. Sunt gata de drum. Şi mulţumesc de găzduire.

–         Hei, unde te grăbeşti aşa? Ai vreun drăguţ adormit în aşteptarea sărutului?

–         Te pârleşte curiozitatea, buruiană?

–         Hey, gata! Fără jigniri. Facem pace. Te-am întrebat….cu cele mai bune intenţii. Ar fi păcat să pici pe mâinile….cuiva care nu ştie să le folosească aşa cum trebuie, spuse Frunza mimând, teatral, îngrijorarea.

Privighetoarea zâmbi.

–         Adevărul e că nu ştiu unde zbor. Aşa, în lume. S-o văd.

–         Te invidiez, găluşcă zburătoare. Mi-aş da viaţa să pot zbura ca tine, peste pădure. Să văd lumea de acolo, de sus. Să fug de furtuni şi de ploi, să merg pe fiecare creangă, să zbor contra vântului, să mă ascund în scorburi, să ciupesc căprioarele de pulpe şi să zbor iar, cât pot de sus.

–         Frunză, măcar tu ai un loc al tău! Ai o casă. Ştii cine eşti.

–         Am pe dracu să mă usuce! Nu ştiu cine sunt! Eu n-am fost făcut să fiu frunză!

–         Nici nu ştii cât e de important să te simti acasă… şi tăcerea se lăsă între cei doi pentru câteva clipe…

–         Auzi, dar nu-i aşa că teaca mea e impresionantă? întrebă Frunza gânditoare, spărgând tăcerea cu tonul glumeţ. Şi Privighetoarea râse cristalin, aşa cum nu-şi mai amintea de când n-o mai făcuse.

–         Ar trebui să mă pregătesc de plecare.

–         Iar o luăm de la capăt? zise frunza uşor enervată, dar cu un zâmbet şăgalnic în glas.

–         Păi şi ce-ai vrea să fac?

–         Fii Pasarea mea.

–         Ha! Ha! Şi tu ce-ai să-mi fii? Teacă?

–         Serios! Unde pleci? Stai aici şi iubeşte-mă.

–         Déjà? Dar chiar ceri puţin lucru.

–         Ha! Ha! Ha! O să mă iubeşti! Nu mai căuta fericirea în viitor, e lângă tine! Doar că nu vrei s-o vezi.

–         Teacă, trebuie să zbor mai departe.

–         Mai rămâi o zi. Nu vreau decât să vorbim şi să tăcem când trebuie, spuse Frunza, atât de convingător că inima privighetoarei tresări.

 

II.

Trecuseră însă alte câteva zile. Trei sau poate chiar cinci. Cine să le mai numere? Pasărea se trezea întotdeauna odată cu zorii şi pornea în rotocoale tot mai largi şi mai îndrăzneţe deasupra copacului, însă apoi, până la amiază, se întorcea pe aceeaşi creangă, povestind tot ce descoperise de sus. În zilele călduroase, aducea în cioc apă rece din izvoare şi le picura pe frunză. Asta e pentru teacă, spunea de fiecare dată. Şi Frunza râdea, uneori zgomotos, însă cel mai adesea arăta un zâmbet trist şi tăcut. Vorbeau despre orice. Cuvintele veneau firesc şi intens, ca o cascadă. În fond, nu erau deloc atât de diferiţi. Pasărea se bucura de fiecare zbor în înaltul cerului, căci Frunza îi da parcă aripi.

–         Într-o zi o să te iau cu mine şi o să zburăm departe, Teacă. O să-ţi placă!

–         Aşa, omoară-mă şi tu, glumea Frunza.

–         Când o să-mi spui ce te apasă atât de tare? întreba Pasărea cu gingăşie.

–         Curând, răsuna tăcut, de fiecare dată, răspunsul. Acum mai bine cântă-mi ceva.

–         Teacă, nu ştiu să cânt. Ţi-am zis de atâtea ori. N-am glas.

–         De ce te minţi? Ai glas. Şi forţă. Le aud pe amândouă, căci sunt în tine! Acolo unde trebuie să-ţi recunoşti odată şi-odată ce eşti. Cine eşti. Când ai să-ţi asumi că nu eşti o vrabie speriată, ci un vulture sălbatic, ai să le găseşti.

–         Mai bine povesteşte-mi tu!

–         Mai bine ascultă-te, Pasăre! Şi cântă! Cu toţi demonii şi îngerii tăi şi cu acel ceva mult mai înalt decât tine. Ascultă muzica din jur şi din tine şi vezi cât de frumoasă e viaţa şi tu, cât eşti de frumoasă prin ea.

–         Teacă, tu îţi mai asculţi muzica? Eu o aud pe a ta, dar pare că tu nu mai ai urechi. Te laşi cotropit de nori şi gânduri negre. Păstrezi furtunile în tine şi nu vrei să le arunci în afară. Ai uitat să te asculţi pe cer senin.

–         Muzica mea nu începe şi nu se termină niciunde şi tocmai de-asta mă face să zbor. E ca şi cum mi-ar cânta stelele şi eu aş fi, la rândul meu o stea. E spirit ce mă înalţă peste mine însămi, dincolo de orice formă are viaţa mea. Sigur că o mai ascult…uneori…

–         Eu zbor mai greu, Teacă. Dar cred că pot.

–         Zbori déjà. Să nu te uiţi în jos!!!

Ziua aceea începuse ca oricare alta, cu razele de soare care pătrundeau printre frunzele copacilor, aşa că vietăţile fură luate prin surprindere când norii negri şi grei de ploaie începuseră a înota unii spre alţii, deasupra pădurii.

–         Teacă, vine Furtuna. Se simte în aer. Crezi că suntem protejaţi aici? spuse Pasărea şi se apropie grăbită de frunză.

–         Nimeni nu e protejat de Furtuna asta. Ai face bine să pleci departe, căci ea vine după mine.

–         Teacă, exagerezi. Vanitatea ţi-a luat minţile. Ce-ar avea Furtuna asta tocmai cu tine?

–         Ştiu ce spun, Pasăre. Fugi! Furtuna asta vine să mă rupă.

Însă Privighetoarea nu–l ascultă. Se cuibări şi mai aproape de el şi crezu că Frunza bravează iar, ca şi până acum. Se obisnuise şi îl privea amuzată. Ploaia se înteţi, iar pământul începu să aburească. Vântul deveni tot mai puternic, printre frunzele copacilor, pe care le smulgea cu uşurinţă şi le arunca departe, ca pe ceva de care trebuia grabnic să scape. Frunza se ţinea bine, dar vântul o scutura în toate părtile cu aşa violenţă că era greu să nu-i dai dreptate. Părea că Furtuna asta, care scotea sunete înfiorătoare, venise special să rupă frunza cu ură şi s-o azvârle în nicăieri.

–         Teacă! Ţine-te bine! striga Privighetoarea, nevenindu-i să creadă cu ce forţă se concentra vântul pe tulpiniţa Frunzei.

–         Mă doare, Pasăre. Mă doare rău!

–         Ştiu, dar rezistă! Căci poţi să o faci!

Furtuna se opri la fel de brusc pe cât începuse şi în scurt timp soarele era, din nou, pe înaltul cerului, uscând cu raze tot mai îndrăzneţe apa împrăştiată de nori.

–         Uf, ce a fost asta? întrebă Pasărea mai mult ca pentru sine.

–         A fost ea! A fost Furtuna. Nu e prima dată când vine. Şi nici ultima. Nu se va opri până nu mă va smulge.

–         Teacă, ce are Furtuna cu tine?

–         Vrea răzbunare, Pasăre. Vrea răzbunare. Nu ştie că eu…chiar o iubesc.

Inima Păsării fu săgetată de o durere cruntă. Aerul deveni dintr-o dată greu de respirat şi cerul, cerul parcă venea tot mai aproape, cu repeziciunea unui fulger, gata s-o strivească printre norii care prindeau culoarea şi duritatea metalului.

–         O iubeşti? Dar cum poţi iubi Furtuna? Teacă, oare cum poţi iubi ceva ce-ţi face atât rău?

–         Şi eu am făcut rău, la rândul meu, Pasăre. Am fost o frunza plină de mine. Am crezut că mi se cuvine tot. Nu înţelegi? Am fost o frunză rea! O buruiană, aşa cum spui tu.

–         Teacă, linişteşte-te.

–         Nu pot să mă liniştesc. Vine toamna şi, odată cu ea, mă voi duce şi eu. M-am bucurat din plin de fiecare zi de vară, am sfidat arşita şi am crezut că sunt invincibil. Aveam un verde cutezător, eram… cea-mai-mare-dintre-frunzele-copacului. Acum nu prea mai poţi face diferenţa. Au murit aproape toate, uscate şi smulse de Furtună. N-am ştiut că fiecare rază de soare spre care am tins mi-a ars faţa. Fiecare ploaie de vară m-a bătut şi pe o parte şi pe alta şi mi-a urâţit sufletul. M-am îndrăgostit pe rând de Stele şi de Lună, de Ploaia de vară şi de Razele de soare. Odată, odată m-am îndrăgostit de Furtună şi am cerut-o de soţie. Eu! Cea-mai-mare-dintre-frunzele-copacului!  Apoi am jurat iubire veşnică unei Raze de soare şi, vai, furia Furtunii mi-a secat puterile şi mi-a zdruncinat teaca. De atunci se întoarce mereu, mereu să mă sfâşie, să mă rupă. Nu pot să fac nimic, Pasăre. Mă va ucide.

–         Of, Teacă, de aici vin tristeţile tale? De ce nu mi-ai spus până acum?

–         La ce bun?

–         O să te ajut să le-nvingi! O să vezi. Sunt aici!

–         Pasăre nebună, mai bine vezi-ţi de drum. Vine toamna. Eu mor, tu îngheţi.

 

III.

–         Ce ai trăit tu, Pasăre, până acum? Nu ştii nimic despre viaţă sau despre iubire. Ai stat ascunsă în cuibul tău şi…

–         Şi ce? Crezi că ochii mei n-au ştiut să vadă, până acum, cum e lumea? Ştiu mai multe despre ea decât ai crede.

–         Îmmm… Miră-mă!

–         Am văzut lumea, Teacă, sau, cel puţin, am văzut suficient din ea încât să nu mă mai mintă nimic. Am văzut cum iarba se apleacă în faţa vântului şi apoi, în zilele cu soare, creşte iar, semeaţă şi fără fire rupte. Am văzut cum vulturii se înalţă sus, în nori, şi toate vietăţile pădurii îi invidiază pentru zborul regal, plin de putere şi măreţie, dar nimeni, nimeni nu se gândeşte cât de singure sunt păsările astea în înalţimile lor. Am văzut cum hienele urlă piţigăiat şi omoară liniştea din jur, dar se hrănesc cu stârvuri vânate de alţii, căci n-au curajul unei lupte cu forţe egale. Am văzut cum lupii se adună mereu în haită şi vânează fără milă căprioare şi cerbi, şi-apoi se mârâie unul pe altul la împărţitul pradei. Am văzut cum cucii îşi lasă ouăle în cuiburi străine, căci nu ştiu ce înseamnă asumare şi statornicie. Am văzut fluturii de-o zi, care ies din cocon în zori şi gustă viaţa cu aşa o poftă nebună, de parcă toată lumea ar fi a lor, căci deşi nu ştiu, ei simt că apusul le este, de fapt, şi abisul. Am văzut câini domestici, alungaţi din satele oamenilor şi sălbăticiţi în inima pădurii, care atacă haotic şi înfometat, căci dacă au cunoscut cândva iubirea, acum o consideră blestem şi muscă din tot ce are viaţă. Am văzut şerpii cum se târăsc prin iarbă, tăcuţi ca o umbră, până îşi înhaţă prada cu totul. Teacă, eu ştiu cum e viaţa. Cunosc dualitatea a tot ceea ce mişcă, pentru că i-am privit mult timp, din cuibul meu. Toţi sunt pradă şi prădători, în acelaşi timp. Toţi stau blocaţi în rolul lor, învăţat de la propria specie şi nu se întreabă dacă ar fi mai fericiţi altfel. Trăiesc pentru sine, iar instinctul lor n-a învăţat să deschidă uşi sau să făurească vise. De-asta am plecat, ştii? Pentru că menirea mea nu e doar să cânt, doar pentru ca privighetorile asta fac. Eu vreau să zbor până ajung acasă, vreau să văd, să simt viaţa şi vântul în aripi şi apa rece de izvor cum îmi curge în trup, atunci când o beau după o zi arzătoare, şi iarba mângâindu-mă, când mă ascund în ea…..şi…şi iubirea… Nu vreau doar să cânt. În fond, nici nu cânt frumos. 

–         Pasăre, cântecul tău e frumos. Cel mai frumos pe care l-am auzit vreodată. Tu trebuie să cânţi. Mereu. Scoate din tine, căci muzica ta e îngropată adânc, dar e acolo. O văd în ochii tăi, în pofta ta de viaţă, în zborul tău tot mai sigur şi dârz. 

–         He,  Teacă…mă cam iubeşti, spuse Pasărea ghiduş.

–         Ha! Ha! Pasăre, nu te îmbăta cu apă rece.

Şi noaptea veni pe nesimţite, cu adieri atât de plăcute, încât liniştea deveni magică. Tăceau, căci orice cuvânt în plus ar fi întrerupt un dialog mai înălţător şi mai profund decât cel al cuvintelor rostite. Furtunile Frunzei se mai domoliră pentru că ochii senini ai Păsării vegheau asupra ei. Era bine. Speranţa îşi făcea loc în inimile amândurora şi fiecare, tăcut în propriile gânduri, îşi desena, în minte, curcubee de fericire încă imposibil de atins.

–         De unde ai venit tu, Pasăre, când déjà mă obişnuisem cu gândul morţii?

–         M-ai chemat, Teacă.

–         Ha! Ha! Deci eu sunt de vină.

–         Nu chiar. Vina o împărţim, căci eu m-am lăsat să te aud. Şi, în plus, m-am rugat cerului să te găsesc. Acum ştiu: trebuia doar să zbor.

–         Zici tu că aşa a fost?

–         Sunt convinsă. Uneori, viaţa îţi dă nu ceea ce îi ceri, ci ceea ce ai nevoie. Depinde doar de noi cum păstrăm darurile astea. Nu ştiu de ce ai apărut tu în viaţa mea sau invers, nu ştiu ce trebuie să învăţ de la tine sau invers, dar simt că ai ceva… ceva pe care trebuie să-l privesc aşa cum n-am mai privit de mult. Ştiu că ai sălbăticia leului şi viclenia şarpelui. Ştiu că te simţi măreţ ca un vultur şi puternic precum ursul, dar mai ştiu că ai inima plină de duioşie şi iubire. E mare lucru să poţi iubi şi să dăruieşti aripi. Mie mi-au secat lacrimile, Teacă. Dar acum sunt gata să sparg zidurile pe care le-am ridicat tot eu, în juru-mi. Tu, poate că trebuie să zideşti ceva, ca să poţi merge mai departe. Dacă n-ai cu ce, ia cărămizile de la zidurile mele sparte.

–         Tu ai iubit vreodata, Pasăre?

–         Sigur că am iubit. Şi mult. Cândva am iubit un pui de urs. Era zglobiu şi pus pe şotii. Mă iubea nespus şi simţeam asta în privirea lui. Îmi aducea în fiecare zi fructe proaspete din pădure şi mă purta pe spinare în poieni numai de el ştiute. Am fost atât de fericită, Teacă, dar am plecat, căci nu-mi înţelegea zborul şi nevoia de înalt. Nu-mi înţelegea tăcerile şi nici nevoia de singurătate, care adesea mă cere. Iar el creştea, creştea în forţă, dar nu în spirit şi mă ţinea prizonieră în iubirea lui. Apoi am iubit un ochi de baltă, căci l-am văzut într-o noapte luminat de lună şi îmi părea o poartă către fericire, aşa cum o înţeleg şi cum o caut. L-am iubit mult, atât de mult încât eram gata să mă înec în el. Ce greu mi-a fost să plec de acolo, Teacă. Am crezut că mă sfâşii în două şi în nouă şi fiecare dintre cele nouă bucăţi, din nou, în două şi în nouă.

–         Şi-atunci…aici, de ce stai? Pasăre nebună, de ce-ai venit? De ce te-ai oprit? Tu trebuie să zbori.

–         Nu mai trebuie să zbor. Am ajuns.

–         N-am ce să-ţi dau. M-a doborât Furtuna.

–         De ce crezi ca trebuie să dai ceva, de fiecare dată când ţi se oferă? E adevărat, am fost învăţaţi că nimic nu e gratis. Lumea asta sălbatică ne-a minţit, mişeleşte, că – într-o formă sau alta – trebuie să plătim pentru tot ceea ce viaţa ne pune în braţe. Când primim bine, inconştient, facem un calcul raţional asupra a ceea ce trebuie să dăm în schimb, iar când primim rău, ne gândim instinctiv că plătim pentru ceva câştigat prea uşor, cândva. Iubirea nu se plăteşte, Teacă. Iubirea se dă şi se primeşte. Lumea asta i-a ascuns adevărata esenţă şi atunci când o întâlnim, raţiunea parşivă începe să funcţioneze şi să pună în balanţă: ce dau, ce iau. Când rezultatul dă cu minus…fugim.

–         Pasare nebună, de unde ai apărut tu?

–         Teacă, suntem posedaţi de impresia că o instanţă superioară ne ţine contabilitatea şi nu ne gândim o clipă că, poate, legile firii nu se supun formulelor matematice şi nu ţin cont de profit. Iubirea e azi un mutant care sperie, care cere şi creează aşteptări. Dar iubirea nu e fatală. Ea se dă şi se primeşte. Reciproc sau nu. E adevarat că iubirea împărtăşită e mai puternică şi capătă sens, dar lipsa unui ecou în inima celuilalt nu îi slăbeşte intensitatea.

–         Tu ai putea iubi fără speranţă, Pasăre?

–         Nu ştiu…căci, pentru mine, iubirea, sensul şi speranţa sunt legate. Numai cei cu adevărat puternici acceptă iubirea când aceasta le apare în cale, căci iubirea nu apare niciodată aiurea, aleator, irosindu-se în van. Ea este energie pură, care atunci când decide unde să se oprească, o face pentru a creşte şi a naşte iubire.

–         De ce mă iubeşti, Pasăre? Cum poţi?  

–         Pentru teaca ta mare, evident. Şi amândoi râseră precum puii neatinşi de teama vânătorului.

–         De ce? stărui Frunza.

–         Pentru că… pentru că atunci când te privesc, văd o parte din mine, care creşte, care îţi seamănă tot mai mult. Pentru că eşti spirit ce ştie să se înalţe, dincolo de forma lui. Pentru că nu eşti captiv, iar teaca asta mare a ta, care te ţine puternic şi nu te lasa doborât de Furtună, nu e suficientă pentru a te împiedica să zbori. Te simt cu o forţă din interiorul meu. Şi te ştiu. Te ştiu atât de bine. Te iubesc pentru că nu vreau nimic altceva decât să-ţi fie bine şi să îţi dau totul meu pentru a-ţi alunga durerea. Şi te mai iubesc pentru că atunci când sunt aici, timpul stă în loc şi viaţa capătă sens. Pentru că ştii să plângi, deşi eşti cea-mai-mare-frunză-din-copac şi pentru că demonii tăi nu mă sperie. Pentru că vreau să lupt lângă tine, ba chiar să-ţi iau durerea şi să o duc departe, căci aripile mele sunt puternice. Te iubesc pentru că nu mă împinge dorul de viaţă în altă parte. Am ajuns, Teacă. Spre tine pornisem, fără s-o ştiu.

Şi tăcură, adormiţi, în noaptea luminată de atâtea stele.

 

 IV.

Dimineaţa aduse din nou, Furtuna. Pe nepregătite. Frunza se zguduia haotic dintr-o parte în alta şi părea că întreaga pădure îi simţea durerea. Vântul şuiera în jurul ei şi ploaia curgea, din nou, cu forţă reînviată de ură. Frunzele rupte zburau agonizant prin aerul gri, născând un peisaj capabil să ucidă până şi speranţa. Dar nici de data asta Furtuna nu dură mult, în ciuda forţei cu care pornise.

–         Nu m-a desprins nici azi, spuse Frunza cu tristeţe. De parcă-i place să mă chinuie. Să mă ţină agăţat în durere şi amintire. Ce să fac? Zi-mi ce să fac!

–         Gândeşte-te la viitor, Teacă. Desenează-l în minte, apucă-l de undeva. Caută în tine ce vrei să găseşti. Plângi, varsă, urlă, roteşte-te şi îndoaie-te, până când o să te simţi umilit în proprii tăi ochi, ca să ai de unde să te ridici. Dar nu te bloca acolo. O să învingi.

–         O să mor!

–         Ei, lasă patetismele că nu-ţi vin bine, glumi Pasărea, încurajator. Eşti cea-mai-mare-frunză-din-copac. Ai rezistat arşiţelor şi ploii şi Furtunii. Va fi bine!

–         Trebuie să mă smulgi! Spulge-mă tu. Dacă mă mai bate vântul, o să mă doară prea rău. Smulge-mă, Pasăre şi lasă-mă să cad. Fă asta pentru mine!

–         Dar nu pot, Teacă! Nu-mi cere asta! E ca şi cum m-aş smulge pe mine din mine. Luptă, mai luptă şi o să vină iar, soarele.

–         Data viitoare, am să mă desprind. O voi lăsa să mă ia cu ea, să mă azvârle unde are chef şi poate, poate aşa se va încheia.

–         Nu face asta, Teacă. Nu merge spre Furtună. Ai să mori de o mie de ori şi fiecare moarte va durea, căci nu va fi bruscă, ci agonică. Nu te întoarce niciodată acolo unde ai gustat amarul lipsei de sens. E o perioadă în viaţa fiecăruia când doare până şi trezirea, când ne întoarcem la starea de absurd şi la lipsa de perspectivă, când totul în jur nu are culoare şi nu are esenţă, când lipsa direcţiei şi a încrederii obosesc şi întunecă. Dar, trebuie, trebuie să deschizi ochii şi să vezi. Să vezi! Când vei vedea, vei fi liber!

–         Pasăre, am fost o frunză rea. Am sfidat cerul şi norii şi Furtuna asta, şi am aflat prea târziu că timpul poate avea leac pentru toate. Dar Timpul meu s-a scurs. Vine toamna! Nu înţelegi? Nu poţi să înţelegi….

–         Cum aş putea să nu te înţeleg, Teacă, când tu eşti eu? Mă văd când te văd. Mă simt, când te simt. Ai iubit Ploaia şi Razele şi Furtuna. Ţi-au făcut şi bine, dar şi rău. Eşti împărtit în atâtea bucăţi, căci cu fiecare amintire ce-ţi revine în minte e ca şi cum o iei de la capăt. Crezi că te sfârşeşti cu fiecare zi care trece dar nu, nu se va întâmpla asta. Lasă lucrurile trecute să moară în linişte. Goleşte-te de amintirea a tot ceea ce nu te-a putut însoţi în viaţă şi fă loc pentru alte şi alte clipe. Teacă, poţi s-o faci! Eşti cea-mai-mare-frunză-din copacul ăsta.

–         Aş vrea să urlu!

–         Atunci urlă. Şi tremură. Şi plângi. Dar toate astea fă-le cu un rost. Să renaşti.

–         Pasăre nebună! Vine toamna. O să mor.

–         Toţi murim, Teacă. Important e cum parcurgem viaţa.

Şi se cufundară amândoi într-o linişte dulce, atât de înţeleasă şi firească. În inima Pasării încolţea iubirea şi o ştia prea bine. Zborul meritase, dar acum…venea toamna. Viaţa nu putea fi atât de nedreaptă încât să-i arate Iubirea şi apoi să i-o ucidă. Iubirea e scopul, gandea ea. Iubirea! Nu chinul!

–         Teacă, de ce nu m-ai lăsat să zbor mai departe de la început?

–         De spinos!

–         Hai, spune-mi, ce ai avut cu mine?

–         Pasăre, am fost rău. Şi egoist. Te-am atras în capcană şi ai căzut. Şi, în plus, mă simteam singur. 

–         Deci nu mă iubeşti?

–         Pasăre….

–         E în regulă. Ştiu că nu mă iubeşti, dar nu are importanţă.

–         Ha! ha! Ce ştii tu, Pasăre, ce e iubirea? Ce-ai făcut până acum? Abia ai căzut din cuib.

–         Exagerezi. Nu sunt un pui galben. Sunt puternică.

–         Eşti pe naiba! Eşti o naivă, aia eşti!

–         Teacă? Tu te opui tuturor, mereu?

–         Hm. Cam da…

–         Mai bine lasă viaţa să-ţi dea şi să-ţi ia. Lasă soarta să curgă. O să ai şi soare!

–         Pasăre, eu mor! De durere şi dragoste. M-a ucis Furtuna.

–         O să treacă. Ajută-te. O să fie bine! Te înţeleg, în fond. Ai frânt inimile atâtor Frunze din copacul ăsta. Ai iubit raze şi ploi şi adieri, ai iubit Furtuna. De la fiecare ai luat fericire şi durere deopotrivă şi ai dat iubire şi durere cu nervurile astea otrăvite, iar acum, acum când eşti doborât, apare o pasăre gata să-ţi cânte.

–         Păi da, o pasăre prostuţă.

–         Poate. Poate nu. Gândeşte-te că nici măcar tu nu ai răspunsuri pentru toate şi nu poţi înţelege totul. Ce-o fi şi-n capul tău, Teacă…Dă-ţi timp…

–         Nu mai am…

–         Ai! Nu te gândi! E soluţie pentru tot.

–         De ce n-ai mai zburat azi? Nici ieri, nici acum două zile?

–         “Căci frunza, din cer, o să-şi aleagă atâta înţelepciune cât poate să-nţeleagă”, răspunse ea şoptit.

–         Nu mă iubi, Pasăre. Nu-ţi dau voie!

–         Iar eşti teatral şi ticălos. Replica asta merge la toate?

Şi amândoi zâmbiră.

 

V.

Norii negri se adunară subit pe cerul senin până de curând. Zâmbetul Frunzei se stinse la fel de repede şi părea că trecuse deja o veşnicie de când i-a mai luminat faţa. Se înteţiră tunetele şi o ploaie sălbatică începu să cadă greu, peste pădure. Furtuna, Furtuna vine iar!, gândi Pasărea cu teamă. Ploaia începu să cadă cu furie, cerul se întunecă de-a dreptul, de parcă o noapte iritată de o lumină bolnavă pune stăpânire peste pământ. Pădurea începu să vâjâie lugubru. În depărtare nu se mai vedea nimic. Vârfurile copacilor se transformaseră parcă în valuri furibunde, care alergau haotic. Totul era negru şi rece. Pasărea se apropie şi mai mult de frunza tăcută, care parcă orbise în faţa terorii. Îşi înfipse, cu toată puterea, gheruţele în scoarţa udă a crengii, chiar lângă frunză.

–         N-ai teama, Teacă. Sunt aici!

Frunza zâmbi trist:

–         Pasăre nebună…

Şi Pasărea îşi întinse cât putu de mult aripile deasupra frunzei, să o acopere cu totul şi nicio picătură rece de apă să n-o atingă. Ploaia cădea fără încetare, cu grindină, printre crengile copacului, aproape dezgolite. O dureau picioruşele de la încordare, dar trebuia să reziste. Să reziste! Apa îi lovea aripile, iar penele îmbibate deveniseră grele, dar trebuia să reziste! Începu să roage Cerul să alunge Furtuna pentru totdeauna. Vuietul pădurii deveni tot mai grav, mai apăsat şi mai morbid. Se auzeau crengile trosnind şi rupându-se, ca şi cum o  mână rău-voitoare trecea printre ele cu o forţă indiferentă şi de nestăvilit. Trosnetele se înteţeau. Copacii se aplecau la pământ. O asemenea furie, dezlănţuită, n-a mai văzut pădurea de mult. Crengile copacilor se loveau unele de altele, de parcă mâini nevăzute le obligau să se dueleze până la moarte. De creanga mare a frunzei se loveau alte şi alte crengi, cerând parcă ajutor.  Pasărea îngheţase de frig şi de frică. Aripile îi amorţiseră şi simtea cum i se rup gheruţele din carne, atât de încordat le înfigea în creangă. Se temea pentru Frunza ei, dar trebuia să reziste! Nici măcar nu mai putea privi în zare, ci doar în jos, spre pământ. Vedea trunchiul copacului, şiroind de apă şi inundat într-o baltă mare şi neagră. O singură boabă de grindină, una singură ar fi fost de ajuns să-i smulgă frunza. De aceea trebuia să reziste!

Când Furtuna încetă, Frunza se trezi parcă la viaţă. Altfel decât fusese până acum. O furie neînţeleasă îi întuneca ochii şi vocea-i sună ca un trăsnet în liniştea de după furtună.

–         De ce ai făcut asta, Pasăre nebună? De ce? N-am nevoie de ajutorul tău! Nu vreau salvarea ta! Pleacă! Pleacă o dată! Tu chiar nu vezi că nu am nevoie de tine? Cum să-ţi mai spun să pricepi? Pe mine m-au iubit ploile verii. Şi furtunile. Şi razele cele mai arzătoare ale soarelui. Mi-au făcut curcubeie deasupra şi mi-au cântat. Cum crezi? Cum poţi măcar să-ţi imaginezi că eu, eu! Cea-mai-mare-frunză-din-copacul ăsta te-aş putea iubi pe tine? Pe tine, o….o….o vrabie insipidă, o zburătoare comună şi fără vlagă, care a venit pe creanga mea să se ascundă!

–         Teacă! Teacă nu-mi spune asta!

–         Ţi-am zis în fel şi chip şi n-ai vrut să înţelegi că nu te vreau! Ce-ţi închipui? Că o să reuşeşti să-mi pătrunzi în nervuri, că o să te lauzi apoi cu umbra mea?

–         Teacă…

–         Pleacă! Pleacă odată! Sau nu ştii nici măcar să zbori?

Şi Pasărea a zburat, cu ochii inundaţi de propria ei ploaie, cu inima cât o mie de nuci de plumb. A plecat înfricoşată, fără să gândească măcar, fără să mai privească înapoi.

Zilele au trecut, una după una. Cine a mai stat să le numere? Or fi fost chiar săptămâni. Frunza….rămăsese singură în tot copacul. Se chircise în nopţile reci şi înfiorător de lungi ale începutului de toamnă. Galbenul de pe margini se transformase în coajă uscată şi maronie de atâtea amintiri care nu-i mai dădeau pace. Şi ce amintiri…. Cum îl mai zdruncinase ploaia aia nebună de vară. Cum îl mai arseseră toate razele spre care s-a întins. Şi cum îl alinase Pasărea, în prag de apus. Pasărea…unde a zburat? O fi prins-o gerul? Trebuia s-o oprească. Trebuia să o implore să stea. Avea nevoie.  Atâta nevoie de Pasărea lui. De unde apăruse? Şi cum? Cine, cine i-o trimisese tocmai lui, cea-mai-mare-frunză-a-copacului şi totuşi…cea mai singură dintre toate. Câte zile vor mai trece până va da gerul? Atunci…atunci se va sfarşi totul. Gheaţa o să vină cu ghearele ei ascuţite şi …pac!….o să-i reteze teaca. Teaca asta mare cu care s-a fălit întreaga vară. Teaca asta despre care Pasărea îi spunea că e mândră şi puternică. Pasărea! Îl cuprindea un dor neînţeles şi parcă o vedea aievea că zboară spre el. Nu! Hotărât lucru, asta e moartea. Aşa trebuie să fie…. Se spune că atunci când mori îţi revezi viaţa. Şi-atunci…atunci de ce îmi pare că văd Pasărea mea venind? Să fi fost ea, viaţa cea nouă? S-o fi gonit-o chiar eu când încă nu înţelegeam darurile destinului? Pasăre, aş vrea să mă ierţi. Dacă ai şti, dacă ai şti că acum mor şi uite…nu mă doare. Nu mi-e frică. Mi-e doar ciudă că nu eşti. Că te-am gonit. Trebuia, trebuia să te las să pleci de la început sau să nu te mai opresc, apoi. Poate aşa aş fi câştigat încă o clipă cu tine. O clipă de privit viaţa în ochii tăi. O clipă de ascultat înţelepciunea lumii prin ciocul tău fermecat. Pasăre! Iartă-mă că n-am ştiut iubi.

Se auzi un pâlpâit de aripi. Cu ultimele forţe, Frunza îşi întoarse faţa spre creangă şi o văzu. Era ea! Pasărea lui!

–         Pasăre! Eşti aici!

Tăcere. O tăcere ca de pumnal îi atinse nervurile amorţite de frig şi vânt.

–         Pasăre, de ce nu-mi vorbeşti? De ce…de ce ai venit?

Aceeaşi tăcere zbiera din ochii ei dărzi şi reci. Pasărea era…altfel. Făcu două salturi sigure, dar pline de eleganţă şi îşi apropie ciocul de frunză. Pentru o clipă, vru parcă să-i spună ceva. În ochi îi sclipi o stranie lumină….poate de teamă, poate de dispreţ. Ciocul ei se deschise şi, cu o forţă pe care Frunza încă n-o cunoscuse până acum, apucă teaca şi trase.

Un pocnet surd împroşcă văzduhul. Teaca se rupse, iar frunza rămase agaţată în ciocul tare al Păsării.

–         Pasăre…îţi mulţumesc! E cea mai frumoasa moarte! Acum mă pot duce liniştit. Să mă ierţi. Şi să nu uiţi că, tu, eşti un vultur!

–         Nu mai vorbi! Păstrează-ţi tăcerea şi zboară! Să nu te uiţi în jos!!!

–         Mor, Pasăre! Mor! Dar ce bine, ce bine că eşti aici!

–         Am zburat peste mări şi ţări, Teacă. Doar ca să aflu. Şi am aflat că tot ce semeni, culegi. Am să te duc în într-un loc cald, la un izvor cu apă curată, căci frunzele ca tine dau rădăcini, dacă-s udate cu iubire. Şi-apoi, apoi am să te sădesc într-un pământ mănos. Şi am s-aştept. Am să aştept până când vei creşte un copac falnic, cu rădăcini adânci şi crengi în care să pot cânta, acasă.

 

Mădă

Iunie 2012

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s