Din Le Grand Paris, cu dor de Le Petit…

Posted: May 30, 2013 in Uncategorized

(Interzis celor care merg la Paris doar pentru poze, cafenele şi shopping.

Textul de mai jos dăunează grav snobismului)

DSC07533Pas mal, cum ar spune francezii…Sau, mai bine zis, cu bune şi cu rele, ca peste tot. Cinci zile la Paris, un vis împlinit, o gaură în buget  şi o mulţime de amintiri de clasat.

Parisul nu a avut un impact puternic asupra mea. Cel puțin, nu de la început, așa că îl voi descrie aici exact cum l-am perceput, cu plusuri și minusuri. Prin urmare, scriu acum pentru mine și pentru cei care vor să citească, nicidecum pentru cei care s-au obișnuit să elogieze tot ce nu e românesc, din simplul motiv că „la alții totul e mai bun, mai frumos, mai curat, mai măreț, mai…”.

Aşa cum am mai scris sub impulsul momentului, mi-am dorit foarte mult să văd Parisul. Îl ştiam din fotografii, din filme şi poveşti, iar nick-name-ul de „Oraşul Iubirii” îmi tot aţâţa curiozitatea. Aşadar, iată-mă în prima zi la Paris (într-o excursie de cinci nopţi, cumpărată cam cu nouă luni în urmă), tremurând de frig în aeroport, uşor dezorientată. Ne aşezăm la coadă pentru a lua singurul autobuz spre oraş. În gerul franţuzesc, un cuplu de români se pupă cu poftă. Maliţios sau nu, gândesc doar că: „Pfffff…nici n-am ajuns în Paris… Suntem la mama dracului, în Beauvais, la 80-90 km de oraş şi-ţi ies aburi din gură….Dar..la Paris trebuie să te pupi, că doar d-aia e Paris. In Moscova i-aş fi văzut bând vodka, stând la coadă, iar la Roma – înfulecând spaghete”.

…încă stau să mă întreb dacă nu cumva există un Manual-nescris-al-conduitei-turistului, care trebuie să adopte, aproape mecanic, comportamentul uzual (auzit pe cale orală ca fiind) specific locului vizitat. Mă rog…în cazul cuplului despre care spuneam, poate chiar era dragostea mare, nu zic nu, însă treziţi de la 3 dimineaţa şi în gerul ăla de-ţi crăpau dinţii, pipaielile mi se păreau nefireşti. OK…să trecem peste…

Ajungem la Paris, în Port Maillot, unde ne-a lăsat autobuzul şi de acolo ne croim drum spre hotel. Frumos…un român ne-a auzit vorbind şi ne-a indicat direcţia către staţia de metrou, plus alte câteva informaţii despre unde trebuie să coborâm. A! Am uitat să povestesc întâmplarea cu schimbarea hotelului… Iniţial, trebuia să fim cazate la un hotel situat undeva în afara centurii Parisului, însă acesta s-a dovedit a fi ocupat în totalitate (după cum mi-a comunicat agentul), aşa că am fost cazate la un altul, în apropiere de Champs Elysees. O-la-la, ce noroc! In coeur-ul Parisului… Mă rog, nu chiar în inima, dar, oricum, cazarea tot era undeva prin ficatul oraşului, ceea ce a fost foarte bine… ca poziţionare. Atât. Hotelul (cu 500 euro pe noapte, cum avea afişat la recepţie), era o clădire înaltă de 6 etaje, cu camere mici (ceea ce nu m-a deranjat), dar urât mirositoare (ceea ce a fost o problemă, căci mă tot gândeam că e vreun camembert uitat pe sub pat sau prin vreun colţ greu accesibil). În rest, curat şi primitor. …Primitor doar la anumite ore din zi, căci la altele nu mergea liftul, aşa că dacă aveai curajul să te întorci în hotel în timpul după-amiezei, rupt de oboseală după plimbările interminabile în oraş, trebuia să faci un ultim fitness-effort pe scările înguste până la etajul 5 (căci acolo am avut noi camera). Dar nu, nu mă plâng de asta. Cu excepţia mirosului, cazarea a fost pe placul meu.

La Madeleine, Luvru, Les Invalides

DSC07804Aşadar, în prima zi (pentru că din când în când începea să plouă), am pornit-o spre Luvru. Impresionant în adevăratul sens al cuvântului. Cel puţin 2000 de ani de istorie, într-o singură clădire (imensă, ce-i drept), dar extrem de bine conservată (bravo lor!). Două dintre aripile muzeului le-am putut vizita cu legitimaţia de presă. Pentru a treia, pentru că am fost sigură că pot intra în acelaşi fel, am arătat de la început documentul şi…surpriză: „Roumanie? Il n’y a pas des discounts pour le radio! Seulement pour la presse internationale!!!” …”Mais, Radio Roumanie c’est aussi presse internationale. C’est la Société Roumaine de Radiodiffusion!”.. „NO! Pas Radio!”. Aiurea…era, de fapt, pas români, niciecum pas radio…Aşa că…învăţătură de mine: nu mai spunem din prima că suntem din România. Şi lecţia asta doare al dracului. Aşa că la următoarele obiective turistice întrebam, la început, cu franceza mea şchioapătă, dacă există discount pentru presă şi, după ce răspundeau că da, abia apoi le arătam legitimaţia. In fine… Pas de probleme: dacă voi nu ne vreţi, nici noi nu vă vrem. Aşa că suntem chit!

Luvru, aşa cum am spus, e impresionant. Respiri frumuseţe, artă, cultură, îţi intră prin pori şi te detoxifică. Totuşi, cel mai mult m-a impresionat Monalisa. Şi nu, nu pentru că e Monalisa sau pentru că aşa ar fi trebuit să mă impresioneze, conform Manualului-nescris-al-conduitei-turistului, Capitolul „La Luvru”. Nu ştiu, m-a emoţionat, poate, pentru adoraţia mea pentru Da Vinci sau, poate, pentru tristeţea  din ochii ei (fac încă o dată mea culpa, dar mie, Monalisa, mi se pare minunat de tristă, nostalgică, având o taină nespusă). Sau poate pentru că e atât de mare, în lume, şi totuşi, atât de mică şi fragilă, în realitate.

Tot în prima zi am văzut Catedrala Sf. Madeleine (nu puteam să nu-mi vizitez tiza :P) şi apoi Spitalul Invalizilor, cu mormântul lui Napoleon. La fel, impresionant şi acesta şi foarte…aşa cum mi-am imaginat că ar trebui să fie: rece, impozant, tăcut, supradimensionat.

Les Versailles

DSC07415Grădinile Versailles m-au trimis direct în transa de WOW! După ce am vizitat cele două palate, am rămas cu o părere de rău sau, mai degrabă, cu o lipsă de înţelegere pentru obsesia francezilor pentru grandoare, opuleţă, aur şi decoraţiuni de prost gust. Aveam mereu impresia că am descoperit originile stilului becalian. Prea mult auriu. Totul – încărcat la maxim, totul – făcut la scară mare (cu excepţia paturilor, care nu aveau mai mult de 1,5 m lungime). Spunea un prieten că francezii dormeau în şezut. Pe bune? De ce?

Ei bine, nu am găsit nimic de admirat la palatele lor. Sigur, sunt subiectivă şi îmi asum asta, dar nu înţeleg snobismul francezilor care strâmbă din nas când aud de Casa Poporului, ridicată de Ceauşescu, din resursele publice, când toată istoria lor e plină de astfel de exemple: poporul trăind în mizerie, iar regii – în palate imense, înconjuraţi de aur şi opulenţă. Dacă presupunem, prin absurd, că regele şi regina porneau concomitent din părţile opuse ale palatului de la Versailles (nu mai vorbesc de Luvru) şi începeau să se caute, organizat, prin toate încăperile, de la toate etajele, matematic vorbind, erau şanse minime să se întâlnească la mijloc, în aceeaşi încăpere. OK, ştiu că nu locuiau în toate dar…de ce atâta grandoare?

Grădinile, în schimb, sunt impresionante. M-au umplut de visare, de linişte, de ordine în gânduri. Au un efect miraculos, te liniştesc şi te ajută să te desprinzi de tot ce e urât. Aş rătăci în grădinile Versailles o zi întreagă. Pe săptămână. Fără să mă plictisesc. Labirinturile lor te cheamă şi, efectiv, în ciuda durerii de picioare, nu poţi să stai jos. Vrei să vezi mai mult şi mai mult. Magnific!

Muzeul Erotic, Moulin Rouge şi Turnul Eiffel

DSC07466După Versailles am vizitat Muzeul Erotic, situat nu departe de Moulin Rouge, pe strada cu magazine şi expoziţii erotice şi fete…cuminţi….:). Un colţ aparte al Parisului, trebuie să recunosc. Oricum…Muzeul nu m-a dat pe spate (ca să folosesc aşa…un limbaj asortat). Mi s-a părut… mai degrabă amuzant, decât provocator. Cel mai mult am admirat nişte miniaturi (probabil din ceară), care reprezentau scene erotice haioase. M-ar fi tentat şi un bilet la cabaretul de la Moulin Rouge, însă perspectiva de a da 100 euro pentru un bilet m-a potolit.

Seara am urcat în Turn (abia aşteptam) însă, în ciuda priveliştii de milioane, nu mi-a plăcut modul de organizare a turului pentru vizitatori. Dincolo de faptul că trebuie să aştepti la cozi interminabile (aici nu e vina francezilor), obiectivul în sine nu-l poti vizita mult timp. Nu te poti bucura de privelişte, nu te poţi umple prea mult de aerul locului, căci numărul mare de turişti te împinge de la spate şi te obligă, aproape, să pleci de acolo pentru a face loc următorilor. In orice caz, Parisul, văzut de sus şi noaptea, este o privelişte aparte. Rămâi mult timp pe retină cu fotografia asta. Minunat ar fi să poti rămâne mai mult  timp acolo, să identifici fiecare monument iluminat, vizibil de departe. Ei, da. Işi merită numele de „Oraşul luminilor”. La acest capitol excelează. O plimbare noaptea, prin Paris, îţi lasă impresia unui apus continuu, căci în lumina felinarelor, totul pare iluminat de un soare acoperit parţial de nori.

Totuşi, zona din jurul Turnului e dubioasă. Foarte mulţi negri şi vânzători ambulanţi agasanţi, care vor să-ţi vândă turnurile în miniatură şi alte kitchuri (ei, recunosc, am cumparat şi eu un Turn Eiffel pentru că magrebianul respectiv, care mi l-a vândut, a început să o rupă pe româneşte şi asta m-a uns pe suflet).

Pere Lachaise, Panteonul, Notre Dame

DSC07644Următoarea zi (a treia) a început prost: amendă 30 euro pentru că nu am păstrat biletul de metrou. Parţial a fost vina mea, pentru că după ce am compostat la metrou, în aşteptarea lui, am făcut curat în buzunar şi am aruncat toate biletele folosite, iar la iesire m-au controlat. Totuşi, era clar că fără bilet nu aş fi putut intra, dar nici nu au vrut să înţeleagă când le-am explicat că nu am primit nicio informaţie cum că aceste bilete se păstrează. Mi-au spus că trebuia să cer toate informaţiile de la casa de bilete, DAR acolo nu ne-a ajutat nimeni. Francezii nu vorbesc (sau refuză să vorbească) engleza şi doar ne-au indicat (aparatul) de unde se cumpară biletele pentru metrou. In plus, mi-au spus că dacă nu plătesc vor chema poliţia (chiar i-am rugat să facă asta, sperând că, poate, poate poliţiştii vor înţelege situaţia), iar după ce au chemat, prin staţie, poliţia (cel puţin aşa am înţeles) mi-au specificat, cu satisfacţie, că amenda va fi mult mai mare. (Din nou, nu au oferit toate informaţiile de la început, în sensul în care ar fi trebuit să-mi spună “plăteşti acum atât sau plăteşti mai mult, după ce vine poliţia”, prin urmare am plătit 30 euro şi le-am urat, în română, ceva drăguţ). Măcar atât.

In fine, o plimbare prin Pere Lachaise m-a liniştit total. Am văzut mormintele lui Balzac, la Fontaine, Champollion, Moliere, Jim Morrison, Chopin şi altele dar, dincolo de asta, mi-a plăcut mult liniştea locului, modul în care sunt dispuse mormintele, nuanţele de alb, negru şi gri, împletite frumos cu roşul florilor de pe pietrele funerare. Parcă te plimbai într-un tablou alb-negru şi tot ce trebuia să faci era să-ţi asculti liniştea. Mi s-a părut amuzant mormântul lui Jim Morrison unde fanii au lasat sticle de alcool, flori şi jucării. Probabil, dacă priveai atent, vedeai şi nişte iarbă aparte sau ceva ţigări. După Pere Lachaise am vizitat Panteonul (din păcate, fără Pendulul lui Foucault care, conform anunţului, va fi ţinut 3 ani departe de ochii vizitatorilor. De ce 3…habar n-am). Panteonul nu m-a impresionat prea tare, însă cripta a avut un impact destul de puternic. Doar gândul că mă aflu în faţa mormintelor unor oameni care au făcut istorie (fie că vorbim de filosofie, literatură, medicina etc) m-a cutremurat. Ce discuţii interesante trebuie să aibă spiritele lor, când se întâlnesc pe coridoare… Rousseau, Dumas, Curie, Voltaire nu mai sunt de mult doar nume scrise în piatră. Sunt istorie, emoţie, stare…

DSC07668In cea de-a patra zi am colindat aiurea. Un aiurea frumos, aparent dezordonat dar, în realitate, cu traseu prestabilit. Am avut ghinionul de a găsi închis Muzeul Picasso (pe care îmi doream să-l văd) dar care, aviz amatorilor, e în restaurare tot anul. Inchis a fost şi muzeul Orsay (mă aşteptam, căci era luni), dar am putut vizita Notre Dame şi am putut gusta (în sfârşit), din aerul Parisului, pe străduţele mici şi înguste, prin pieţe şi cafenele unde, apropos…am primit o cupă de şampanie. Pas mal…;)

Champs Elysees, Galeriile La Fayette

Mă aşteptam să văd mai mulţi ţigani. Am colindat destul de mult şi, în special, pe la cele mai mari obiective turistice. Erau câţiva, dar nu atât de mulţi pe cât se spune. In rest, Parisul e deja cucerit de indieni, pakistanezi, negri, arabi…reversul medaliei pentru multele colonii avute. Parizienii pur-sânge, în schimb, sunt reci, ostili, neprietenoşi. Aşa mi s-au părut. Nu m-a derajat prea mult aspectul ăsta, însă…e doar o observaţie. Nu îţi oferă informaţii, se lovesc de tine pe stradă fără a spune graseiatul „pardon” şi nu prea ştiu să zâmbească. Rozul din „la vie en rose” e cam gri…Sunt însă de admirat pentru modul în care îşi promovează valorile şi pentru cel în care îşi conservă clădirile. Aici…un bravo! La noi, clădirile istorice sunt lăsate în paragină, până se prăbuşesc. Nu vezi astfel de crime în Paris. Vezi, în schimb, crima slabului-gust: Champs Elysees-ul nu are romantismul la care m-am aşteptat. E o buluceală imensă şi amorfă de oameni de toate naţiile, care aleargă disperaţi din magazin în magazin. Cafenelele sunt ticsite de lume, înghesuite, să intre cât mai multe mese (probabil că de spaţiu şi intimitate te bucuri doar în localurile foarte scumpe), Galeriile La Fayette sunt, de fapt, un mall imens, cu magazine de firmă, dar care…să-mi fie cu iertare, nu m-au impresionat cu nimic. În plus, faptul că ei nu prea vorbesc engleza poate fi o problemă. Am constatat, cu mândrie, că franceza mea încă e inteligibilă şi, pe zi ce trecea, devenea tot mai ca „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”. Uitasem că o ştiu. Dacă, însă, nu rupi deloc franceza, eşti cam ca viţelul la porţile aurii (asta în cazul în care vrei să şi înţelegi ceva din Paris, nu doar să faci poze şi shopping).

Spune-mi pentru ce mergi la Paris, ca să-ţi spun cine eşti…. Pe bune că pot!

Sena este murdara, străzile miros urât. Unele staţii de metrou au aroma latrinelor. Ce să zic? Am avut de multe ori sentimentul de „acasă”…Păcat…pentru ei şi pentru noi, deopotrivă…

Catacombele, Muzeul Orsay

DSC08244In ultima zi am vizitat catacombele. Partea noir din mine ar spune că sunt minunate…Am trecut, timp de o oră, prin toate stările fundamentale pe care le poate avea un om: de la curiozitate, fascinaţie şi extaz, până la teamă, transformată în frică, transformată în vinovăţie. Dacă la început, labirintul catacombelor m-a fascinat de-a dreptul (se întinde pe aproape toată suprafaţa Parisului), treptat, osoarul m-a făcut să-mi fie frică şi, ulterior, m-a cutremurat un acut sentiment de vinovăţie.  Aveam senzaţia că violasem un loc sacru şi interzis, în care sufletele ar trebui să fie lăsate să se odihnească în linişte. Sute de mii de cranii şi alte milioane de oase formează un labirint perfect, în care te-ai putea lesne pierde fără a mai găsi calea spre suprafaţă. Cranii ale unor oameni care au trăit, au iubit, au râs…cândva, zac asezate în modele bolnave, pe pereţii catacompelor. Infricoşător. Nu-mi doream decât să ies la suprafaţă şi să cer iertare cerului pentru profanarea acestui loc…profanat deja de curiozitatea bolnavă a turiştilor (pe care, de asemenea, mi-o asum) şi de fără-de-limita francezilor de a scoate bani din orice.

DSC08292După catacombe am luat o gură de aer, plimbându-mă prin Muzeul Orsay. Totuşi, oboseala şi-a spus cuvântul, dupa 5 zile de mers aproape în continuu, iar creierul parcă n-a mai fost capabil să se bucure de frumos. Am trecut prin galerii ca fulgerul, am admirat, rapid, câte un Renoir sau un Millet sau un van Goth …aşa..din cele pe care deja le cunoşteam şi pe care le-am putut recunoaşte (îmi recunosc aici şi lipsa cunoştinţelor în materie de artă) dar, în acelaşi timp, nu pot spune că am rămas indiferentă la celelalte opere. Mi-au plăcut foarte mult sculpturile din Orsay. Trupuri cu forme perfecte, cu chipuri expresive, pline de durere sau dor sau tristeţe. M-au bucurat impresioniştii, deşi acum, din păcate, imaginea tablourilor e însoţită în amintirile mele de o durere înfiorătoare de călcâie. Frumosul doare :).

Minunată a fost şi plimbarea cu vaporaşul, pe Sena, deşi a plouat, de asemenea, cu găleata. Am savurat însă un pahar de vin acolo şi am încercat să fac abstracţie de frig.

Povestea brânzei cu mucegai

Ei bine, nu puteam pleca din Paris fără a lua, pentru acasă, ceva brânză cu mucegai “de la mama ei”. Aşa că am cumpărat…cam multă, cu diverse mucegaiuri şi arome şi culori şi…mama ei de brânză, nu ştiu la ce m-am gândit, mai ales că unele cutii nu erau etanşe, ci găurite, pentru ca produsul să stea aerisit. Evident că, la hotel, am constatat cu stupoare cum cele trei valize sunt neîncăpătoare pentru toate cumpărăturile făcute acolo şi, în special, pentru toată brânza, la care se mai adăuga şi câte o sticlă de vin franţuzesc (recomandat a fi consumat cu brânză sau fructe de mare)….adevărat festin, imaginat de mine, pe care urma să-l organizez în prima seara, acasă. Nici acum nu ştiu unde mi-a fost mintea când am cumpărat atâta brânză, pe care am îndesat-o, cu chiu cu vai, peste rochiţele mele de dantelă – de asemenea, achiziţii pariziene. A fost de ajuns doar o zi să o avem în cameră pentru ca la întoarcerea din promenadele noastre prelungite să ni se facă rău când am deschis uşa camerei de hotel (aha! deci de aici mirosul ăla, căci n-am fost primii turişti care şi-au făcut stocuri de mucegai parizian înainte de plecarea spre casă). Cu chinuri mari am reuşit să îndesăm brânza în geamantane. A doua zi, chiar înainte de plecare, mi-am deschis valiza – cea roşie şi cochetă, bagajul de mână ideal în avion – pentru a baga pijamaua şi, efectiv, mi-au dat lacrimile instantaneu din cauza mirosului. Imi venea să plâng şi să râd zdruncinător, în acelaşi timp, doar imaginându-mi dezastrul de pe aeroport, dacă mi-ar fi deschis geanta pentru control. Aveam o bombă chimică. I-aş fi leşinat pe toţi de acolo şi, cu siguranţa, existau doar două posibilităţi….fie să mă lase să trec fără comentarii de prisos, fie să îmi confişte toată “marfa” pe motiv de securitate publică. Brânza ca brânza…aş fi suportat fără probleme mirosul, până acasă, mai ales că nu mă obliga nimeni să stau cu nasul în valiză, dar mi se rupea sufletul de rochiţele mele din dantelă fină, la care am salivat cam tot sejurul şi pe care, într-un final, le-am cumpărat pe amândouă, fără a fi capabilă să aleg doar una. Nu-mi imaginam decât cum apar îmbrăcată cu una din ele, cu dantela fluturând la fiecare adiere şi împrăştiind mirosul ăla de varză stricată, şi mă lovea instantaneu un râs isteric. Aşa că în ultima mea seară la Paris am google-it după “soluţii de scos mirosul din haine”, fără să-mi mai doresc altceva decât ca brânza aia, care la început avea o formă aparent solidă (dar care ulterior s-a transformat într-o smântână mucegăită), să rămână măcar în cele 2 pungi în care o împachetasem şi să nu mi se plimbe pe rochiile sau pe genţile cumpărate.

Nu mai descriu acum mirosul ieşit din locaşul pentru bagaje, când am aterizat şi când toată lumea s-a grăbit să-şi ia valizele de sus…şi nici reacţia lui Cristi, acasă, când am deschis geanta. Brânza n-a mai ajuns întreagă – nicio bucată. Aveau forme atât de originale încât sunt convinsă că le puteam vinde turiştilor, în piaţeta de lângă Turnul Eiffel, la preţuri mult mai bune, chiar. Cele topite şi făcute smântână nu mai sunt nici măcar mâncabile, nu mai vorbesc de oferit. Mai bine mă rezumam la magneţi…

Rochiţele mele, ca de altfel toate hainele, stau atârnate pe balcon. Din când în când, trec pe langă ele, le scutur, ca să alung spiritul rău al mirosului, şi sper să fie iar ca la început: purtabile.

Parisul de acasă

DSC07331Şi cât am aşteptat să văd Parisul…şi ce bucurie am avut să mă reîntorc. Nu ştiu…poate nu i-am luat eu pulsul cum trebuie, poate am fost prea grăbită să merg de la obiectiv la obiectiv dar…oamenii de aici nu mi-au trezit respectul. Sunt…goi. N-au viaţă, n-au bucurie, n-au bună-voinţă. Parcă nu iubesc, paradoxal, în oraşul ăsta care, poate, daca ar fi gol, ar putea trece drept un loc romantic. Ar putea….(şi îmi asum aici, subiectivitatea, căci romantismul Parisului este departe de ideea mea de romantism. Spuneti-mi cum vreţi, dar n-aş da o pajiste verde, pe piatra lor cubică). Aşa cum am mai spus,  în fond, Parisul e mai mult o stare de spirit. E posibil să nu-i fi prins eu romantismul pentru că am vrut să bifez cât mai multe obiective şi am mers, în fiecare zi, până la epuizare. Efortul merită, mai ales când te gândeşti la munca depusă pentru ridicarea acestor construcţii. Chiar în drumul spre casă discutam cu Cristi despre comentariile diverselor persoane vis-a-vis de postările mele pe Facebook, de la Paris. Nu înţeleg de ce noi, românii, avem tendinţa de a elogia tot ceea ce au ceilalţi şi de a ne considera inferiori lor. Sigur, Parisul arată într-un fel aparte, e mai frumos decât Bucureştiul şi, pe alocuri, chiar mai curat….Dar francezii au construit totul cu şi pe sângele celor pe care i-au cucerit. Au ucis, au cucerit, au colonizat şi au acaparat. Noi, în schimb, am trăit apărându-ne pământul de alţi uzurpatori, precum ei. Noi n-am cucerit şi n-am construit pe spatele celor mai slabi ca noi, dar asta nu pentru că poporul român ar fi fost slab, rahitic sau incapabil de strategii de expansiune, ci pentru că, pur şi simplu….aşa a fost să fie.

In privinţa francezilor însă, rămân la aceeaşi părere. Sunt reci şi neprimitori. A! Drăguţ a fost când am primit, într-o cafenea, de la un francez, câte o cupă de şampanie, doar pentru că suntem “tres belles”. Asta a fost o surpriză plăcută.

DSC07977Mi-a plăcut mult observaţia cuiva, pe facebook: „fiecare are Parisul lui. Trebuie să-l descoperi pe alt tău”. Am gustat romantismul capitalei Franţei prin dorul resimţit acolo şi, mai apoi, din plin, abia când am ajuns în Bucureşti, la aeroport, când, după cinci -zile, am răsuflat uşurată în braţele lui Cristi. In sărutul iubitului meu mi-am găsit Parisul şi e minunat că mă pot bucura de el în fiecare zi, acasă, fără a fi nevoită să suport aglomeraţia şi cadrul artificial de pe Champs Elysees.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s