Cred că am avut o revelaţie. Aseară. La un pahar târziu de vin. Am crezut până acum (sau mi-am auto-impus) că RUTINA trebuie să fie căutarea permanentă, creşterea constantă a sinelui.
Am fost convinsă că RUTINA trebuie să fie încercarea permanenta de a fi MÂINE un pic mai sus decât am fost IERI, iar AZI să fie dominată de încercarea de armonizare a sinelui de ieri cu sinele de mâine. Credeam într-o rutină….activă, în permanentă mişcare.
Mă rog…nu mi-am schimbat nici acum principiul, cred în continuare că auto-suficienţa e o rugină ce poate deveni malignă, dar…aseară s-a deschis o nouă idee: aceea că uneori, adevărata provocare a vieţii nu este să te schimbi mereu, prin adăugarea de plusuri care te ajută să creşti ci…(accentuez – UNEORI) să rămâi simplu. Să ai puterea de a rămâne şi MÂINE, la fel de simplu şi senin precum ai fost IERI. De fapt, provocarea e să rezişti tentaţiei de a-ţi complica viaţa, de a te întreba mereu de ce stau lucrurile aşa şi nu altfel, de a nu te încrâncena pe lucruri imposibil de schimbat, de a nu te lăsa înrăit şi murdărit.
Nu ştiu…mă mai gândesc la ideea asta…o mai despic eu în patru şi în patruş’patru… (iată înc-o dovadă că încă nu am maturitatea de a pune în aplicare the keep-it-simple theory), dar cred că …e minunat să ştii că ai inteligenţa de a complica lucrurile şi de a-ţi ţese mereu propria ariadnă astfel încât să-ţi transformi viaţa o permanentă provocare şi…cu toate astea…să refuzi conştient să faci asta…
Mădălina Neacşu Roman 