Siliconarea prieteniei

Posted: March 5, 2014 in Uncategorized

speed_art___fake_friendship_by_sultanibashir-d5jefdaCred că nu voi uita niciodată ceea ce un foarte bun prieten mi-a spus cândva: „Mădă, prieteniile adevărate sunt alea în care cei implicaţi au un interes comun sau un interes reciproc. Cineva îţi e prieten atât timp cât are ceva de câştigat de la tine. Altfel, frăţia de cruce, e mit. Nu rezistă”. Evident că mi s-a părut grotesc, eu însămi privindu-l, la vremea respectivă ca pe un frate în care aveam cea mai mare încredere şi de la care nu aşteptam alte câştiguri decât cele pe care, în general, ţi le poate da doar o relaţie amicală. Ulterior mi-a dovedit că avea dreptate, punându-şi în practică teoria chiar asupra prieteniei noastre, însă nu asta este esenţial acum. Lecţia mi-a fost utilă şi, în momentul de faţă, mă amuză copios. Totuşi…mă tot gândesc, de la o vreme, la felul în care este înţeleasă prietenia, astăzi…

Am crescut, cu toţii, sub vraja poveştilor cu Făt-Frumos, care a reuşit să treacă peste toate obstacolele imposibilo-fantastice numai cu ajutorul lui Setilă, Ochilă, Gerilă şi restul. Şi, mai apoi, am fost fascinaţi de gaşca Cireşarilor sau de cei trei muşchetari, ca să nu mai vorbim despre gagicile nedespărţite din „Sex and the city”, ce formau împreună cvartetul ideal pe care orice femeie şi l-ar fi dorit aproape, în fiecare etapă a vieţii.

Anesteziat de efectul aproape etnobotanic al poveştilor despre prietenia ideală, nu-i de mirare că rămâi uneori ca boul suprem când realizezi că cireşarul-prieten, după ce îţi întinde umărul pe care să plângi, îşi adaugă un bacşiş gras la nota de plată întinsă nonşalant, pentru serviciile prieteneşti. Înghiţi şi plăteşti. Nu-i bai…că aşa e normal: fiecare serviciu trebuie răsplătit, în definitiv….dar…cum rămâne cu „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”? Nu ştiu cum ar fi reacţionat Făt-Frumos dacă Setilă i-ar fi vândut ajutorul la supra-preţ…aşa, „că se cunosc de mult”, şi, în plus, şi-ar mai fi pus şi tipsul european de 10%, din acelaşi motiv al longevităţii relaţiei lor.

Revenind în zilele noastre, stau să mă întreb dacă mai există prietenii dezinteresate şi dacă da…cât de profunde mai sunt acestea. Lăsăm de-o parte scenariile hollywoodiene. Nimeni nu se mai aruncă în faţa glonţului, de dragul camaradului din copilărie. Ar fi şi absurd să ceri asta cuiva, însă…cât de departe este permis să mergi în extrema opusă, într-o prietenie? Încerc să fac puţin şi pe avocatul dracului gol şi să întreb, până la urmă, care e crima în a fi mereu interesat de propriul confort şi propria stare de bine, în orice tip de relaţie. Sunt chiar nenumărate argumentele conform cărora, cu cât eşti mai echilibrat cu tine însuţiţi, cu atât poţi fi un prieten (şi un sprijin) mai bun, pentru celălalt. Totuşi, oricât de logice ar fi acestea – eu însămi începând, într-un fel, a-mi da seama că o relaţie nu există în afara interesului comun – pare că ceva…nu e firesc. Devine fals şi aspectuos doar la suprafaţă, nu şi în profunzime…aşa…ca sânii siliconaţi…

Prin urmare, în prietenie şi în amor, totul e cam la fel. Dacă o relaţie de dragoste este mereu „under construction”, iar Romeo şi Julieta trebuie să îşi trezească (sau, după caz, să-şi inventeze) tot timpul interesul reciproc pentru a putea ţine pasiunea aproape, la fel e şi cu muşchetarii din zilele noastre: trebuie să-şi adapteze vechiul slogan la „toţi pentru mine şi fiecare pentru el”. E un cerc echitabil, pentru că propriul interes se va metamorfoza, de fiecare dată, în forme diverse şi va rămâne, mereu, o prioritate. În acelaşi timp, respectând formula, chiar dacă prâslea grupului va cădea cu regularitate în fântână, va fi nevoit să şi achite nota de plată întregii găşti. Dacă regula e unanim acceptată, nu văd baiul. În definitiv…nu cred că e nimic rău, atât timp cât regulile sunt clare. Vorba-ceea: brânza-i pe bani. Problema e când prâslea nu ştie că problema se pune în termeni de „prietene, te plătesc dar, dacă se poate,…nu la supra preţ” şi rămâne visând la mitul fraţilor de cruce.

Judecând la rece, nu-i nimic rău în fi uşor interesat. În fond, orice relaţie este o negociere, atât timp cât cei implicaţi îşi stabilesc, de la început, felul şi miza tratativelor. Linia aceasta, însă, este foarte fină şi tocmai aici ies la iveală caracterele. Este momentul acelui „spune-mi ce-mi ceri, ca şă ştiu cine eşti”.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s