CĂRȚI CU AROMĂ DE…

Imi place sa citesc. Si n-o spun ca sa fac impresie buna….ci pentru ca, pur si simplu, imi place sa citesc. Ador sa ma izolez ore intregi cu o carte in mana si cu aroma unei cafele sau a unui ceai bun langa mine. Nimic nu se compara cu asta…sau poate inca nu am descoperit. Cartile nu te dezamagesc niciodata!

Ma uitam ieri peste titlul cartilor citite. Imi place sa…tin un fel de evidenta. Mi-am dat seama, cu o usoara frustrare, ca e inutil. Cateva titluri imi pareau straine…ca si cum nu le-as fi deschis niciodata….si e, ciudat… pentru ca fiecare carte mi-a stat in mana si m-a lasat sa ii inspir ideile. Asa ca m-am hotarat: am sa incerc, pe cat posibil, sa dau arome cartilor citite si sa vorbesc despre senzatiile pe care mi le lasa.  

***

==============================================================================

***

RATACIRILE FETEI NESABUITE – Mario Vargas Llosa

Este cartea unei iubiri fără speranţă, care apare mereu, în diverse perioade ale vieţii personajului principal şi apoi dispare subit. Iar el, cel care iubeşte neconditionat, îşi caută agonizant iubita, de-a lungul vietii şi pe continente diferite, iertându-i, de fiecare dată, nesăbuinţa şi cruzimea cu care îl părăseşte constant.  Este un altfel de roman sau, mai bine zis, un altfel de stil faţă de cel caracteristic lui Llosa. Impresionează într-un mod dureros.

Cartea îmi aminteşte, într-un fel, de “Adam şi Eva” a lui Rebreanu, numai că iubirea celor două personaje se pierde şi reapare în timpul aceleiaşi vieţi: el – neschimbat în aspiraţii şi activitate, ea – mereu sub alt nume şi în căutarea unor idealuri materiale de neînţeles. Un lucru e sigur: la modul superficial, “Rătăcirile fetei nesăbuite” face orice femeie să suspine pentru că nu are norocul unei astfel de iubiri. La modul profund, este o carte care doare şi care te face să te întrebi ce merită cu adevărat, în viaţă. Si deşi cititorul are, iniţial, tendinţa de a condamna personajul feminin pentru nesăbuinţa cu care îşi trăieşte viaţa, aş recomanda o a doua analiză: este de condamnat faptul că ea alege o existenţă plină de neprevăzut (care îi oferă satisfacţii trecătoare, dar intense), în detrimental unui trai constant şi monoton, la adăpostul unei iubiri sigure şi previzibile?

Nu ştiu…încă…

 

SCAFANDRUL SI FLUTURELE – Jean-Dominique Bauby

Nu ştiu dacă am citit această carte în cea mai potrivită perioadă din viaţa mea, pentru că m-a umplut de tristeţe, de neputinţă şi teamă. Tristeţe pentru că am citit povestea unui om încarcerat în propriul trup, incapabil să mişte altceva decât pleoapa. Neputinţă pentru că suntem inutili în faţa destinelor fatale şi teama…pentru că nu ştii niciodată ce ţi se poate întâmpla, din senin. Nu pot recomanda cartea. Sochează şi deprimă, întunecă şi lasă un gust nedefinit. Cu toate astea, e bine să o citiţi; retrezeşte dorinţa de autoevaluare şi de reconsiderare a propriei vieţi.

Fraze precum: “Se sărbătoreşte ziua tatălui. Inainte de accident nu simţeam nevoia să trecem în calendarul nostru afectiv şi această întâlnire forţată, dar acum petrecem împreună toată ziua asta simbolică, tocmai pentru a demonstra că o caricatură, o umbră, o frântură de tată, rămâne totuşi, un tată”, smulg lacrimi. Iar fraze precum “chiar este nevoie de o nenorocire pentru a cunoaşte un om” te fac să îi priveşti altfel pe cei din jur.

Cartea trezeşte dorul de familie, dar şi dorul de sine. In cazul meu, cel puţin, a avut acest efect. Şi m-a facut să vreau să trăiesc pentru ceea ce contează, probabil şi pentru că nimic nu este mai dureros decât sa-ti percepi propriul corp ca pe un costum rigid de scafandru şi propria minte…ca pe un fluture.

***

==============================================================================

***

CASTELUL DE NISIP – Iris Murdoch

 

Îmi place Iris Murdoch. Citisem, acum câţiva ani, “Fiul cuvintelor” şi am rămas plăcut impresionată de stilul scriitoarei. Lectura e lină, profundă şi îţi dă senzaţia de linişte şi siguranţă pentru că personajele sunt oameni simpli, aproape anoşti, dar care sunt tulburaţi într-un moment al existenţei lor de o pasiune.

Acelaşi lucru mi-a plăcut şi la “Castelul de nisip”: personajul principal (un barbat obişnuit cu rutina unei căsnicii de 20 de ani, preocupat de creşeterea celor doi copii şi de meseria de profesor) se lasă purtat de o pasiune căreia nu i se împotriveşte, dar pe care, din pasivitate, nici nu o urmează.

Iubirea din “Castelul de nisip” este…umană. Nu are artificii, nu are tragisme. Apare firesc, oferă personajelor – ca orice altă iubire – opţiunea de a alege şi apoi trece. Nu forţează lucrurile şi, cel puţin aparent, nu schimba destinele. Cartea are o discreţie aparte, pe care foarte rar am întâlnit-o în alte lecturi. Seamănă, mai degrabă cu o adiere de vară, care te linişteşte, dar care nu încurcă pletele. Partea preferată din carte este cea în care scriitoarea descrie echilibrul perfect în care se afla Mor, personajul central, în momentul în care conştientizează faptul că poate alege să rămână lângă familie sau să îşi ofere şansa unei vieţi noi: “dacă dispreţul pentru căsnicia lui ar fi fost puţin mai adânc sau dacă iubirea pentru Rain (cealaltă femeie) ar fi fost puţin mai mare”, alegerea ar fi simplă. In condiţiile date, echilibrul perfect în care se poziţionează personajul este atât de uman încât pare o situaţie firească.

Recomand cartea. Am început “Marea, marea”, de acelaşi autor.

 

CLUBUL NOROCOASELOR – Amy Tan

Cartea mi-a făcut dor de mama. O recomand tuturor celor care, o dată în viață, au crezut că se pot descurca singure și că sfatul mamei este depășit. Clubul norocoaselor urmărește povestea a opt femei (patru mame și patru fiice) și surprinde în mod senzațional aspectele sensibile dintre tradiționalism și modernitate (prin relatarea vieților celor patru femei –mame-, născute în China și emigrate, prin decizia destinelor, în America); diferențele de mentalitate dintre cele patru mame și fiicele lor (născute pe pământ American și crescute în valorile superficiale –sau total diferite de tradiția și mentalitatea chineză- ale acestei societăți), dar și viețile celor patru tinere fete, care deși își neagă oarecum originile chineze și își iau viața în propriile mâini (evitând sfaturile tradiționaliste ale mamelor) se lovesc de greutățile cotidiene ale vieții contemporane, ajungând în impasuri greu de depășit. Un aspect este cât se poate de sigur: influența mamei își lasă adânc amprenta asupra vieții noastre, indiferent cât de mult încercăm să ne formăm propria identitate. Am citit cartea pe nerăsuflate…și am am asociat-o mereu cu mirosul de piersică și gustul de marțipan…dulce-amărui. In fond, cartea m-a învățat că e mai ușor să-ți accepți originile, decât să le negi. Armonia cu tine însăți nu se atinge decât prin asumarea și interiorizarea a ceea ce primim la naștere. Am găsit multe fraze impresionante în carte. Exemplific prin una singură: “Dar în scurta clipă în care am privit dincolo de bariere, am văzut într-un final ce se afla cu adevărat acolo: o femeie bătrână, cu o tigaie în loc de scut, cu o andrea în loc de sabie, devenind puţin iritată în vreme ce aştepta răbdătoare ca fiica ei să o invite înăuntru”.

 

PE TOCURI – Mihaela Nicola

 N-am mai scris de ceva vreme despre cărți…și între timp am mai terminat trei. Subțirele, e adevărat, dar tot simt nevoia să împărtășesc măcar una din ele. Pentru că una, în mod special, mi-a rămas întipărită în gânduri, nu pentru că este recentă, ci pentru că are ecou. Așadar, o să vorbesc despre “Pe tocuri”, a Mihaelei Nicola. Cartea este plăcută ca o adiere și totuși fermă în afirmații, precum critica bine-intenționată a unui prieten adevărat. Și cred că acesta este cel mai potrivit cuvânt pe care îl pot asocia cărții: “prieten”. Pentru că din paginile ei străbate o voce blândă, dar sigură pe sine, care îți vorbește despre puterea de a fi o femeie independentă într-o lume plină (încă) de prejudecăți, îți vorbește despre atitudine, siguranță și curaj, despre prietenii, despre plăcerea de construi, despre libertate. Este o carte cu voce și viață, carte îți spune care îți relatează faptele cu inteligență, dar fără superioritate. Este o carte care te îmbie cu o aromă suavă, plină de feminitate, ca parfumul de frezie, îmbinat cu note tari de santal, pentru că din paginile ei, în ciuda căldurii și a blândeții tonului, străbate o personalitate puternică, clădită pe principii sănătoase.

 

 

SLALOM  PRINTRE  CĂRȚI  CU  AROME  DE… (II)

Am poftă să vorbesc despre cărțile copilăriei mele. Pe primul loc le plasez pe cele ale lui Thomas Hardy. Imi e greu să precizez o carte anume, mai ales că încă nu i le-am parcurs pe toate, dar am citit cu egală plăcere povestea lui “Tess D’Uberville” sau „Departe de lumea dezlanțuită”, „Doi ochi albaștri”, „Idilă pe un turn” sau „Pădurenii”. L-aș citi și acum, cu aceeași infinită plăcere pentru că Hardy miroase a copilărie. Mai precis, miroase a copilăria mea, a lapte cu miere și cacao, a gogoși cu brânză dulce, așa cum îmi făcea bunica la țară și mâncam în timp ce sorbeam câte o carte, sub corcoduș. În opinia mea, Hardy este Jules Verne-ul cartilor pentru băieți. Aș așeza-o delicat în mîinile tuturor fetițelor care se scutură de puful copilăriei și se îndreaptă spre adolescență. Pentru că și acum îmi amintesc senzația aceea minunată pe care o trăiam când mă pierdeam printre iubirile răvășitoare ale personajelor lui Hardy. Nu puteam empatiza pe deplin, nu înțelegeam suferința sau zbuciumul, dar știam că citesc despre dragoste, despre durerea în dragoste și asta îmi da un sentiment plăcut de complicitate. Si îmi da aripi.

Pe locul doi aș poziționa “Legendele Olimpului” ale lui Alexandru Mitru. Trebuie să recunosc, poate ușor roșind, că nu m-au atras niciodată pe deplin cărțile clasice ale copilăriei. Nu sunt fan al Cireșarilor și nici al “Pânzelor sus”. Pe acestea le-am citit rapid, fără emoție, ca lecturi obligatorii de vacanță. Si totuși, Legendele Olimpului, deși o carte pentru copii, m-a fascinat. Am trăit alături de eroi. Mă temeam de Hera și îl iubeam pe Hercule, îmi plăcea de Zeus și mi-era milă de Hefaistos. Simțeam toate aceste sentimente în stare pură, cu reală bucurie sau reală tristețe. Imi amintesc faptul că de fiecare dată ronțăiam ceva în timp ce citeam Legendele, așa că mi-e greu să asociez cartea cu o singură aromă. De câte ori mă gândesc la poveștile din ea, simțurile îmi sunt invadate de amintirea gustului prăjiturilor de casă sau a biscuiților cu cremă de vanilie, a eugeniilor și a glucozei (mai există glucoză???) sau a ciocolatei cu rom. Adoram, din copilarie, să gust arome în timp ce mă delectam citind. Nu mi-a dispărut nici acum obiceiul ăsta…

Pe locul trei rămâne Luntrea sublimă, a lui Victor Kernbach. A fost una dintre primele cărți citite. Eram clasa întâi…și mare lucru nu îmi amintesc de ea, însă mi-a rămas în minte foarte clar senzația de bucurie și curiozitate pe care o aveam. Atunci am aflat, pentru prima dată, de Atlantida și de modul în care a dispărut continetul. Mi-a placut fiecare filă din carte și am visat cu ochii deschiși cum descopăr eu rămășițele atlanzilor. Ce copil…

 

 

 

 

SLALOM  PRINTRE  CĂRȚI  CU  AROME  DE… (I)

 Andres Sorel – Noaptea în care am fost tradată – o carte, evident, despre o iubire imposibilă și plină de sensibilitate. Când am început să o citesc, m-am așteptat la o poveste siropoasă, despre eterna suferință în dragoste a femeii, mereu condamnată să aștepte iubirea. Dar nu! Cartea este mai mult de atât. Pune în antiteză, cu multă măiestrie, două dintre (poate) cele mai mari iubiri ale unui bărbat: iubirea față de patrie și iubirea față de femeie. “Noaptea în care am fost trădată” este plină de tristețe și parcă împrăștie parfum de crin și regina nopții (poate din cauza cuvântului “noapte” din titlu, poate din cauza copertei albastre, poate din cauza sentimentelor albastre pe care le induce). O recomand tuturor celor care cred că trăim într-o lume în care așteptarea nu-și mai are locul.

 Vladimir Nabocov – Lolita – Ei da, iată o “clasică”. Am citit-o cu sufletul la gură…în parte și pentru că vroiam să văd cât de departe merge personajul, dar și pentru că finalul nu era deloc previzibil. Subiectul în sine nu m-a fascinat (sau poate nu am putut empatiza pe deplin cu personajul), însă am apreciat modul subtil în care este scrisă povestea. Iți pare că totul este descris “fără perdea”, însă în realitate, descrierile au loc doar în imaginația ta. Nabolcov pare un ghiduș care te lasă să-ți închipui lucrurile, fără să afirme că ar fi vrut să spună mai mult decât a zis, de fapt. Cât timp am citit cartea, am avut senzația că stau într-un peisaj cu garofițe de munte. Stiți, acele flori puternic parfumate, prea parfumate pentru aspectul lor de garoafă în miniatură, nematurizată și fragilă. De câte ori mă gândesc la “Lolita” lui Nabolcov, mă gândesc la garofițele de munte, proaspete și roz, dar prea înmiresmate pentru fragilitatea lor.

 Cristophe Dufosse – Sfârșitul orelor – O carte ciudată, deprimantă. O carte care mi-a indus senzația de agonie și vid. O carte despre inutilitate, despre lipsa de sens. O carte care se sfârșește cu moarte. Talentul scriitoricesc nu este ieșit din comun, dimpotrivă cartea m-a atras pentru că…nu spunea mare lucru, în afara unei povești ciudate despre un profesor care își suspectează elevii de ritualuri oculte și care, odată demarată o urmărire a acestora pe cont propriu, își pierde încet-încet rațiunea. Totuși, cartea are “atmosferă”. Are miros de aer închis, sufocant și îți impune să o parcurgi, să crezi că până la final vei găsi totuși un mesaj ascuns…și logic.

 

 Amelie Nothomb – Dicționar Robert de nume proprii – rămânem tot în zona carților ciudate, iar aceasta e una dintre ele. Nu pot să spun că am rămas marcată; cartea începe direct, cu povestea stranie a unei copile născută în închisoare, care parcurge un traseu ciudat al vieții, așa cum i-l prezisese propria mamă. Subiectul e simplu, dar mă încăpățânez să cred că totuși cartea are un mesaj mai complicat decât arată la prima citire. Altfel, nu văd ce ar fi atât de interesant în povestea fetiței nascută dintr-o mamă criminală și ușor dereglată psihic, care va fi crescută de mătușă și încurajată să devină o balerină cunoscută. În ciuda rezultatelor foarte proaste la învățătură, copila este idolatrizată de colegi și profesori pentru frumusețea ei, pentru răspusurile tâmpe (care trec drept semne ale inteligenței precoce). Vreau să cred că aici se află cheia cărții. Într-o societate superficială, regulile sunt făcute de cei care se disting prin atribute superficiale. Intr-o societate cu reguli stricte, cei cu atribute superficiale clachează. Pentru că povestea eroinei continuă odată cu intrarea acesteia la cea mai cunoscută școală de balet, acolo unde a dansa bine este un fapt banal și nu plus sau subiect de admirație. Aici, eroina eșuează și decide să urmeze destinul mamei sale (de a face un copil la 18 ani și de a se sinucide), însă propriul destin îi încurcă planurile și rămâne în viață, cu un copil din flori, alături prima iubire. Elementul original al cărții îl reprezintă întîlnirea dintre eroină și autor și…uciderea autorului de către propriul personaj. Nici acum nu am înțeles de ce….dar poate că prin absurdul finalului (rupt de context), cartea reușeste să salveze banalitatea poveștii.

 

SOȚIA CĂLĂTORULUI ÎN TIMP / Audrey Niffenegger

 Am stat acum doua nopti pana tarziu sa o termin… Nu mai aveam rabdare. Imprumutasem cartea de la un prieten si abia asteptam sa o citesc, desi eram putin sceptica. Ma asteptam la o poveste SF, tipic americana, cu happy-ending si mesaje pozitive, mai ales ca nu mai auzisem de numele scriitoarei pana atunci. Ce sa spun? N-a fost ceea ce parea, iar daca la inceput povestea a fost relaxanta si suava, la final am avut nevoie de muuuuulte servetele. Nu-mi amintesc sa fi plans vreodata atat de zguduitor, citind o carte. Am toata admiratia pentru scriitoare, care a eliminat tot ce e siropos, roz, plictisitor, redundant si…”valentin” dintr-o poveste de dragoste, reusind sa zugraveasca sentimentele de iubire intr-un mod original (si sfasietor de dureros, catre final). Daca pe parcurs cartea pare o autentica poveste SF, impletita cu un love-story ciudat, dar bine redat, la sfarsit (cel putin in opinia mea), ea se transforma intr-un poem al durerii surde si al iubirii adevarate, care creste odata cu timpul, in ciuda asteptarii constante si adanci, pe care personajul feminin o parcurge. Si in ciuda mortii…

 Nu pot sa trec mai departe fara sa las un fragment al cartii, care concentreaza, poate intreaga ei esenta. “Dar tu stii: tu stii ca daca as fi putut sa raman, daca as fi putut continua, m-as fi agatat de fiecare secunda; orice o fi fost moartea asta, stii ca a venit si m-a luat, ca un copil dus de spiridusi. Clare, vreau sa-ti spun din nou ca te iubesc. Dragostea noastra a fost firul din labirint, plasa de sub cel care merge pe sarma la mare inaltime, singurul lucru real din viata asta ciudata a mea, singurul in care am putut sa ma incred vreodata. In seara asta simt ca dragostea mea pentru tine are mai multa densitate in lumea asta decat mine insumi, de parca ar putea sa staruie aici in urma mea si sa te inconjoare, sa te tina, sa te cuprinda. Urasc sa mi te imaginez asteptand. Stiu ca m-ai asteptat toata viata, nestiind niciodata cat va dura bucata de asteptare”.

Am dat cartii aroma de cafea cu lapte. Pentru ca e unul din parfumurile cu care imi place sa ma trezesc dimineata si pentru ca aceasta poveste de dragoste, trista si zguduitoare, te face sa te gandesti la cel iubit. La timp. La viata. La ce conteaza. Dar in acelasi timp e o carte care zugraveste durerea pierderii celui drag. Nu o recomand celor singuri, dar in schimb o recomand celor care cred ca iubirea adevarata se poate stinge. E o carte care lasa urme…

                                                                                                     

MAGICIANUL, COLECTIONARUL SI IUBITA LOCOTENENTULUI FRANCEZ 

 

Incep cu unul din scriitorii mei preferati: John Fowles. Sper sa apuc sa ii citesc toata opera pentru ca …din ce am citit pana acum….nu am decat un singur verdict: RAVASITOR.

 L-am cunoscut pe Fowles prin „Magicianul”, o poveste bizara despre un tanar intelectual, enervant ca personaj pentru aroganta si increderea in sine. Cu toate acestea, romanul m-a absorbit ca un aspirator si mi-a trezit stari reale de teama, frustrare, curiozitate si chiar paranoia. Ma facut sa ma gandesc la atatea lucruri….Pe de-o parte, era vorba despre superficialitatea eroului in a aprecia dragostea reala a partenerei sale, de care incearca sa scape si, in acelasi timp, rapiditatea cu care se indragosteste de o femeie pe care nu o cunoaste si in care doreste sa vada idealul arhetipal feminin. Pe de alta parte, m-a frapat ratacirea continua printre personaje misterioase, simboluri, literatura, ocultism, magie si mitologie. Un tablou incarcat, aparent haotic, dar care devine limpede si clar pe masura ce ajungeam la finalul cartii. Finalul e la fel de neasteptat. Personajul principal, Nicholas, trece prin toata gama de sentimente si trairi care, la inceput il atrag intr-un joc misterios, anume pus in scena pentru el. Cand cautarile iau sfarsit si adevarul iese la lumina, Nicholas e reinventat ca barbat matur, trezit din lumea ireala pe care a experimentat-o….si in final i se ofera sansa de a se reintoarce langa dragostea adevarata, desconsiderata la inceputul romanului.

Cartea m-a tulburat profund. Si nu cred ca poate cineva afirma ca nu a fost miscat de povestea lui Fowles. Este metafora arogantului care crede ca nu se poate insela asupra niciunui aspect al vietii. Este, in acelasi timp, metafora manipularii mintilor opace, dar si a trezirii la realitate. Este metafora lumii ca scena de teatru, superficiala si plina de culori…dar totusi, atat de riscanta.

 Daca ar fi sa asociez cartea cu arome, as spune ca miroase a crin, ca nota inalta, si a lavanda, ca nota de final. Pentru ca mirosul e placut, ademenitor…te face sa inspiri mult, sa inchizi ochii si sa te lasi ametit. Vrei mai mult, pentru ca te imbata placut si iti trezeste simturile, iar in final, aroma proaspata si ascutita de lavanda iti patrunde puternic in minte si sa te face sa deschizi ochii.

  Am ramas cu Fowles prin „Iubita locotenentului Francez”, roman la fel de captivant ca primul, dar altfel construit, inca de la primele pagini. Nu am sa vorbesc despre intriga sau punctul culminant al romanului. Intentia mea nu este sa redactez o recenzie. Am sa vorbesc despre urmele pe care cartea mi le-a lasat in minte. Personalitatea puternica a eroinei Sarah Woodruff, sublim conturata de autor…este mereu in antiteza cu firea oscilanta a personajului masculin, Charles Smithson. Dincolo de povestea de dragoste, ceea ce m-a frapat la acest roman a fost curajul lui Fowles de a nu te ghida spre un final. Ca cititor, am avut optiuni. Am putut vedea un happy-end-ing, dar si un final in care personajele sunt rupte unul de celalalt. Mi-a placut libertatea personajelor, care par a scapa de sub control si iau decizii pe cont propriu. Autorul are tupeu. Intr-un cadru clasic, victorian, creioneaza personaje moderne, pline de viata. E fascinant.

 Nu stiu de ce, dar asociez cartea asta cu aroma de menta si ciocolata. Menta pentru vigoarea personajului feminin, si pentru curajul de a-si infrunta lumea in care traieste si careia ii este superioara, prin educatie si idei. Ciocolata pentru cadrul clasic in care se desfasoara actiunea. As mai presara putina migdala dulce-amaruie…pentru finalul neasteptat de…schimbator.

 Cea mai recenta carte citita a lui Fowles (sper sa nu fie ultima) este „Colectionarul”. Nu m-a mirat modul in care m-a afectat cartea pentru ca, deja…ma astept de la autor sa imi zguduie organele cu povestile lui….dar totusi….am experimentat un cutremur interior neasteptat. Colectionarul a fost prima carte in care am simtit manie surda si neputinta, senzatie de sufocare si claustrofobie (desi nu sufar de asta). Am avut cosmaruri pentru ca, dincolo de naratiune, m-a socat modul sublim in care Fowles si-a zugravit personajul. M-a socat tupeul absolut al acestuia de a-si priva de libertate victima, in opozitie cu lipsa lui de cultura si respect pentru viata. Romanul mi-a dat o tristete incredibila si am sperat, pana la ultimile pagini, ca finalul nu va fi tragic. Am trecut de la mila, la greata si furie. „Jurnalul lui” iti trezeste mila si intelegerea. „Jurnalul ei” te sfasie. Intreaga carte e o tornada de trairi apasatoare si senzatia de …maini legate.

Daca ar fi sa dau aroma acestei carti…as spune ca miroase a fum de frunze arse si a iarba uscata. Poate si a rasina. Pentru ca desi te ineaca si te apasa…in ”mirosul” naratiunii e ceva care te tine treaz.

 

 

WOOLF vs. MEYER

Ok…terminasem seria Twilight si simteam nevoia unei lecturi “clasice”. Cu toata sinceritatea, trebuie sa recunosc ca lectura lui Stephanie Meyer a reusit sa ma prinda…si spre surprinderea mea, ceea ce am considerat la inceput a fi o poveste adolescentina s-a transformat intr-o lectura aproape permanenta, la care nu am putut renunta pana cand nu am ajuns la ultima pagina a celei de-a patra carti.

A urmat “Orlando”, al Virginiei Woolf. Hmmmm…ce diferenta. Desi asemanarea dintre cele doua carti a constat tocmai in faptul ca personajele principale traiesc vesnic si traverseaza timpul….nu pot sa nu remarc diferentele intre stilurile de redactare. Wooow….

Nu intru in amanunte, dar cine nu poate remarca diferenta dintre stilul simplist, direct si sarac in figuri de stil al primei carti si stilul rafinat, complex, filosofic si metaforic al celei de-a doua? Nu am sa fac o critica a celor doua carti….sunt departe de a ma pricepe la asta…Nu pot insa evita o intrebare care mi-a rasarit in minte…. SUFERA LITERATURA MODERNA TRANSFORMARI? Si daca da, putem da un verdict in ceea ce priveste valoarea acestor transformari?

Statisticile spun ca, in Romania (de ce noi, mereu?) 50% dintre tineri nu au citit nici macar o carte. (Infricosator!) Cu siguranta si alte tari au idiotii lor. Sa fie acesta motivul principal pentru care literatura moderna s-a scuturat de metafore, alegorii si profunzime?

Nu pot sa nu remarc accentul pus pe cantitate al cartilor noi si marketingul agresiv tesut in jurul lor….si stilul literar al clasicilor.

 Twilight…o carte care a produs o adevarata isterie. Poveste de dragoste dintre o adolescenta si un vampir (interesanta combinatie), care abunda in personaje multe, fantastice si actiuni intense. Unele pasaje reusesc sa te tina cu sufletul la gura si totusi….ceva lipseste. Sa fie oare lipsa introspectiei? Descrierea sumara a personajelor in ciuda miilor de pagini ale intregii serii? Absenta argumentelor care “zguduie” si care iti pun intrebari? Stilul direct, usor de parcurs?

 Orlando este figura centrala a cartii. La inceput am fost nedumerita in privinta scopului pentru care autoarea isi incepe cartea cu un Orlando – baiat, nascut intr-o familie de nobili, ale carui interese pentru poezie si femei frumoase cresc odata cu varsta­- , si apoi il transforma intr-o Orlando –o tanara care, din momentul in care se trezeste la 30 de ani, peste noapte, nemuritoare si femeie, incepe sa reflecteze foarte mult asupra experientei vietii si sa caute ceea ce considera ca fiind elementele cele mai importante ale fericirii: viata, natura si…un iubit. Overall, desi are doar cateva pagini, cartea este o capodopera. Orlando trece prin toata gama de trairi si sentimente, de la superficialitatea tanarului nestatornic si afemeiat, pana la disperarea barbatului indragostit si parasit…..pentru ca odata trezit din somn in trup de femeie, sa capete o alta viziune asupra vietii. Cartea abunda in metafore si simboluri. Fiecare personaj ascunde o lume.

Un lucru e sigur. Lucrurile se schimba. Nu se mai scrie literatura….cum se scria odata…

 In definitiv….ce e mai bine? Sa inoti relaxat intr-un lac putin adanc, fara teama de a te scufunda…..sau sa depui eforturi de a scoate apa rece dintr-o fantana ingusta si adanca, dupa zile si zile de sete teribila?

Comments
  1. aniri says:

    apropo de twilight si de lipsa de substanta a cartii, nu pot sa nu fac o paralela cu filmul si cu actorul principal, Robert Pattinson, care a fost ales pt rol doar pt look indiferent de calitatile sale actoricesti ;)

    • Mada says:

      io nu m-am referit la film…am uitat…honestly…filmul este execrabil….iar Pattison pare ca are probleme cu stomacul.

  2. anomar says:

    Am citit si am zambit! Da! Eu mai cred si altceva despre modul direct, simplist in care o face S Meyer…e pentru americani (in primul rand)!!! Alora trebuie sa le cam desenezi literatura…Daca stia ca o sa aiba succes si pe la noi, cu sigurantza, se gandea de doua ori inainte sa abordeze acel stil usor/lejer in scriere. Pe mine m-a prins fenomenul …sincer! Uneori chiar ne e bine si cu ceva mai usor asa:p …altfel ne-ar pica greu la stomac! Filmul e saracutz, adevarat! In orice caz, o sa merg sa vad continuarea( partea a 3-a) ce pare mai bine pusa la punct din pricina regizorului;) . Sa vedem!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s