DE DEMULT…

Le-am scris demult…cu seriozitate. Acum le-am recitit și-am râs…cu poftă. Dar m-a cuprins un drag de mine – cea de atunci – de parcă cea de atunci mi-ar fi acum copil .

 

 

AMORUL UNEI BACANTE

Acum, pe patul morţii, suspină-adânc şi-ncet,

Iar boabe de sudoare, pe fruntea ei cad lin.

Durerea o îmbracă şi-ades, prelung suspin,

Din pieptul său ţâşneşte precum un groaznic bocet.

 

Ale tenebrei fiice,-i sărută trupul gol,

Acoperit c-o zdreanţă sărăcăcioasă, ruptă;

Viaţa îi fuse dură, vijelios-abruptă,

Dar moartea-i vine-ncet, cu pasul greu, domol.

 

E cald în întuneric, căci focul naşte jar,

Iar aripile-i roşii, se-nalţă către nori…

Îşi simte pielea udă şi arsă de fiori,

Iar buzele-i uscate, parc-au un gust amar.

 

Aude numai focul ce râde sfidător,

Aude şi suspinu-i, ce către cer se-nalţă.

Cu ochii săi orbiţi, revede-o-ntreagă viaţă,

Ce-acum o părăseşte fără regret şi dor.

 

Cu viaţa şi cu moartea se luptă-n agonie,

Clipeşte des şi cheamă…poate iubirea-i moartă;

Ochii îi sunt închişi, dar parcă vede-o poartă,

Ce-n calea-i se deschide şi-o cheamă-n veşnicie.

 

Din nou îşi vede viaţa trăită la-ntâmplare

Şi se căieşte-amarnic: acele reci păcate

Acum îi vin în minte…credea că sunt uitate,

Dar astăzi, pentru ele-ar vrea s-aibă iertare…

 

Avuse de la soartă un trup ca de zeiţă,

Iar chipu-i de regină, de mulţi fuse-ndrăgit.

Ea nu dorea iubire; râdea de-ndrăgostit,

Ştia de Dumnezeu, dar nu avea credinţă.

 

Îşi iubea traiul liber, plin de păcat trupesc,

Dansa pe mese-n hanuri, în crâşme şi taverne,

Şi noapte după noapte, dormea în alte perne…

Sfida tot ce e sfânt, se-nchina la grotesc.

 

Trupu-i era-mbrăcat de sărutări străine

Şi zi de zi, alţi tineri, prin plete-o mângâiau.

Se dăruia zâmbind celor ce i-o cereau;

Era a tuturor…nimeni n-o putea ţine…

 

Cu ochi strălucitori, vicleni şi plini de viaţă,

În pieptul celui tânăr punea un foc năprasnic,

Şi îi jura iubire, pe veci, dulce şi tainic,

Da-l părăsea grăbită, până la dimineaţă…

 

Ea nu credea-n iubire şi n-avea nici un zeu;

Se juca din plăcere cu-acei tineri frumoşi…

Aproape dezgolită, dansa pentru curioşi;

Credea că-i fericită şi-aşa va fi mereu…

 

Vedea un rai din basme în traiul ei mizer,

Dormea ades prin cârciumi, ades pe la conace.

În viaţa-i zguduită, sufletu-i avea pace,

Căci nu gândea nicicând la traiu-i efemer.

 

Râdea de pocăinţă, de babe-evlavioase,

Dansa în sărbătoare şi privea sfidător

Biserica şi cerul, şi-ades zâmbea uşor

La rugi pentru iertarea faptelor păcătoase.

 

Dar îi venise rândul, şi-ntr-o zi blestemată,

Văzu un tânăr mândru, cu ochii de azur,

Cu părul blond, iar chipul, de-un minunat contur,

Şi inima îi fu de-amor încătuşată.

 

N-ar fi crezut vreodată ce crud va fi destinul,

Ce-o va lăsa să guste al dragostei pelin,

Dar din pocalul vieţii, ea a sorbit venin,

Dorind să îşi sfârşească şi viaţa, dar şi chinul.

 

Acum, otrava dură, prin vene-i rătăceşte,

Iar tânăra bacantă se-ntreabă liniştit,

De ce, din toţi cei tineri, un preot a-ndrăgit

Şi cu amorul dulce, azi ceru-o pedepseşte…

 

L-a tot sfidat pe Domnul, crezând că fericirea

Nu vine de la ceruri: şi-o face fiecare,

Dar azi, în faţa morţii, smerită, vrea iertare

Şi moare liniştită: iertarea e iubirea….

                                                                  30.11.2001

 

 

TURNUL
 

Al închisorii turn privea încet spre nori

Şi aştepta în taină miresmele din zori;

Un ger tăios plutea în aeru-ngheţat,

Iar cerul mohorât privea întunecat.

O linişte deplină plutea uşor prin noapte,

Si-n jur se auzeau al spiritelor şoapte;

Acestea, liniştite, zburau prin închisoare,

Repovestindu-şi viaţa prea plină de teroare.

E-o temniţă a groazei—în jur totu-i pustiu,

Dar ferecată-n ziduri, viaţa pulsează viu;

Afară totu-i mort şi-necat în uitare,

În faţă  stă oceanul, în spate – lunca mare.

Imensa apă verde, se izbeşte-nspumată

De prăvălite stânci, de piatra-ndoliată;

Mereu vorbeşte-oeanul cu lunca cea întinsă,

Ce-n răsărit de soare pare de foc aprinsă.

Doar pescăruşii zboară, în vârf de turn se-nalţă,

Şi dau celor închişi o boabă de speranţă;

Aceştia, condamnaţi pe viaţă la-nchisoare,

Şi-au pierdut chiar şi visul de-a mai sta lângă mare.

 

În turnul nalt și sobru, trei tineri ferecaţi,

Privesc mereu spre cerul de care-au fost uitaţi;

Unul e fiu de nobil, iar altu-i hoţ cu nume,

Al treilea-i ţigan şi călător prin lume.

 

Ionuţ, fiul de nobil, nu s-a-mpăcat cu soarta;

Ştie că va fi liber, că nu-i e gravă fapta…

Stă rezemat de zid, prin gratii tot priveşte,

Şi-n liniştea din jur, fumează şi grăieşte:

“—Am fost închis aici, căci am trişat la joc,

Şi-am păgubit un conte luându-i tot, pe loc;

M-a părăsit norocul şi-am fost descoperit,

Şi-ndată mi-au găsit zarul cel măsluit.

Nu-mi pare rău de viaţa ce-am dus-o pân’ acum,

Când ziua am dormit şi noaptea-am stat pe drum,

Căci tot ce mi-am dorit, tot mereu am avut,

Încă din ziua-n care, pe lume m-am născut.

Am fost trişor la jocuri şi Don Juan iscusit,

Îmi place vinul sec şi-mi place-a fi iubit;

Am petrecut mereu prin cârciumi şi taverne,

Şi-napoiat acasă, mă cufundam în perne.

Mi-a plăcut să seduc şi-apoi să părăsesc,

Însă acum m-au prins şi trebui să plătesc;

Mi-au spus că-s vinovat şi plata îmi e ştreangul,

Dar nu mă-ngrijorez, căci mă salvează rangul…

Sunt singur la părinţi, iar tata e bogat,

Şi pentru libertatea-mi poate da un regat.

Dar voi, prieteni buni, aici cum aţi ajuns?”

A întrebat Ionuţ, aşteptând un răspuns…

 

“—Eu sunt tâlharul Dandu, un hoţ de drumul mare,

Însă acum m-au prins şi m-au pus la răcoare;

De la marchizi şi conţi furam aur, parale,

Şi îi lăsam pe toţi în cămeşi şi-n sandale.

Am fost orfan de mic, din milă am trăit,

Am vrut s-ajung bogat, da-s un nelegiuit.

Pe mine sărăcia mă-mpinse spre păcat,

Şi ce-i viaţa cinstită, se pare c-am uitat…

Ca şi pe tine Ioane, tot ştreangul mă aşteaptă,

Însă n-am avut parte de-o judecată dreaptă…

Am doi copii, prieteni, ce mamă nu mai au,

Căci mi-a răpus-o moartea, luând-o făr’ să vreau.

Ce-o să-mi facă vlăstarii fără de tatăl lor?

O s-ajungă ca mine-n ceata tâlharilor.

N-am furat de plăcere, n-am jefuit că-mi place,

Am păgubit atâţia, căci foamea nu-mi da pace.

Acum eu voi muri, de-o sfoară gâtuit,

Căci nimănui nu-i pasă de un biet oropsit…

Ba chiar o să le placă să mă vadă-atârnat,

Şi de vântul amiezii, în şoaptă legănat.

Ce soartă crudă, Doamne, am avut pe pământ,

Însă acum se pare că-n van e-orice cuvânt.

Dar tu, ţigane, frate, pentru ce te-au închis,

Ce lucru rău, amice, ai făcut sau ai zis?”

 

Cel de pe urmă-nchis se numea Adrian;

Era un flăcău tânăr, însă era ţigan;

Ochii îi străluceau ca doi luceferi mari,

Pletele-i cădeau liber pe umeri lați și tari.

Cercei strălucitori îi luceau în urechi,

Iar la gât spânzura un talisman străvechi.

Camaşa-i sta lipită de trupul mlădios

Şi razele de lună-i scăldau trupul frumos.

Avea în ochi sclipire de stranie voinţă,

Ce se-mpletea în șoaptă cu tainică dorinţă;

Părea absent, departe de locu-nchis şi rece,

I se citea pe faţă, ce mult dorea să plece.

Când l-a întrebat Dandu, din vis a tresărit

Şi prin camera neagră, privirea şi-a rotit;

 “—Sunt Adrian ţiganul, şi-s aici pe nedrept,

M-au condamnat pe viaţă şi moartea o aştept…

Ce ştiu oare-aceşti trântori, ce-i moartea şi ce-i viaţa,

Ce este resemnarea, spiritul şi speranţa?

Aflat-au ei ce-nseamnă ca un ţigan să prinzi

Şi făr’ de judecată, în turn să îl închizi?

Înseamnă fără milă, spiritul să-i omori

Şi trupul să-i arunci într-un abis de nori.

Ce va fi viaţa mea de nu-s în libertate?!

Decât închis aici, mai bine fug spre moarte.

Eram un ţigan liber, călătoream prin lume

Şi nu-mi păsa de fel de-s pe vale sau culme.

Viaţa-mi era frumoasă, cu şatra străbăteam

Câmpii, dealuri şi munţi, iar noaptea poposeam.

Văzuta-ţi voi vreodată o noapte ţigănească,

Când luna sus, regină, începe să privească?

Aţi văzut focul viu din al şatrei mijloc,

Cu flacăra albastră ce te-ndeamnă la joc?

La noi, fiece noapte e ca o sărbătoare,

Căci în liniştea nopţii, nimeni n-apare-n zare.

Suntem doar noi stăpâni, pe veci cuceritori,

Ai stelelor şi-ai lunii, ai nopţii făr’ culori…

La noi, fiece noapte, ne-ndeamnă să trăim,

Să bem din vinul roşu, să cântăm, să iubim;

Ţigăncile dansează, iar salbele lor sună,

Şi-ntodeauna noi, suntem vegheaţi de lună.

Caravanele dorm, iar caii se-odihnesc

Şi-n acest timp, copiii, prin vis călătoresc.

Ţigăncile bătrâne pregătesc de mâncare,

În timp ce-ai lor bărbaţi cântă în gura mare.

Ţigănci mai tinerele dansează din buric

Şi-n sunetul de strune nu contează nimic.

Bătrâni cu plete albe la vioară tot cântă,

Făcând fiece noapte să redevină sfântă.

Când bucatele-s gata, muzica încetează

Şi aşezaţi pe iarbă, nimeni nu mai dansează.

Mâncăm şi bem apoi, şi toţi privim spre stele  .

Şi-ncercăm să citim taina ascunsă-n ele.

Bătrânii înţelepţi, încep să povesteasca

Istorii de demult, din curtea-mpărătească;

Când vinu-i pe sfârşite, mâncarea-i terminată,

Veselia re-ncepe în noaptea-ntunecata:

Şi iar dansăm cu foc, şi iar cântăm sub lună

Şi mulţumim spre cer că suntem împreună.

Când zorile apar, plecăm spre-alte mleaguri

Şi zilele ne trec, dulci-dulci ca nişte faguri.’’

 

“—Frumoasă viaţă duci în şatra de ţigani,

Nu aveţi nici parale,nu aveţi nici duşmani,

Dar, Adriane, frate, zii de ce te-au săltat,

Ce faptă ai făcut de mi te-au arestat?”

 

“—Eram în târgul mare cu sora mea, Nataşa,

Căci îi făgăduisem să îi cumpăr păpuşa

Pe care o văzuse cândva, la o taraba,

Şi-mi spuse c-ar dori-o, când se juca în iarbă.

Se auzi un sunet de trompetă-nfundată

Şi-ndată lumea spuse că regele se-arată;

Şi-apoi caleaşca mare, pe drum a apărut,

Şi toată lumea-n jur, în genunchi a căzut.

Eu n-am vrut să plec capul—regele-i om ca mine,

Şi n-a făcut nimic ca să-mi fie mai bine…

Un oştean mi-a strigat trupul să îmi aplec,

Însă eu i-am zâmbit, şi-apoi am vrut să plec;

Dar am fost înhăţat de bestia dresată,

Care m-a condamnat fără de judecată”

 

“—Dreptate ai ţigane, că tot om e şi-un rege,

Dar de nu te supui, prea bine nu îţi merge…

Era regele tău, de ce n-ai plecat capul?”

 

“—Rege mi-e Dumnezeu, doar El şi nimeni altul.

Un ţigan nu se pleacă în faţa nimănui,

Tot ce are valoare-i viaţa şi şatra lui.

Regele nu mi-e mamă, nici tată, nici bunic,

Nu-mi cântă el la strune şi nu îmi dă nimic.

Ce câştig de-mi plec capul—nimic, prieteni buni;

<<Ţiganii nu sunt robi>> –  asta-i de la străbuni!

Mi-e greu aici în turn, căci sunt închis pe viaţă,

M-a părăsit norocul, nu mai am nici speranţă.

Sufletu-mi e pustiu, iar spiritul meu moare

Şi amintirea vieţii m-apasă şi mă doare.

Decât închis aici, mai bine mort pe loc,

Căci eu nu pot trăi fără şatră şi foc.

Dac-aş muri acum, spiritu-mi ar zbura

Şi liber o s-ajungă în locul unde-i şatra.

Privesc acum spre lună şi mai citesc în stele,

Dar văd numai tristeţe pentru zilele mele.

Vântul îmi spală chipul, dar ce folos acum,

Când stau închis aici şi nu colind pe drum.”

 

8-15.02.2000

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s